E simplu să dai acestei lumi câteva măsuri, niște bine întocmite eufonii, ce , spre disprețul și sastiseala mea, țin loc de adevăruri, de gânduri, simțiri și păreri personale. În tot acest spectacol ce ademenește numai pe aceia ce sunt (printr-o minune) convinși că există viață după moarte, se strâng să participe măcar cu câte un sunet răzleț cu toții, de la omul plictisit de la țară pâna la omul plictisit de prin cotloanele vreunei biblioteci a vreunui institut. Mare ți-e surprinderea să constați că în peste 2000 de ani de civilizație niciunul din cei menționați mai sus nu sunt în stare să exprime răspicat ADEVÃRUL. Tu cu mâinile în buzunare te aduni, privești în trecere peisajul atât de bine conturat, și totuși, atât de fără sens. Adevărul, hm dar este ultracunoscut, este ultraevident, este imposibil de negat, de eludat, de ignorat, ce să mă fac eu cu acest adevăr acum? Să-l duc la piața voioriștilor, curioșilor, flecăreților, să-l imortalizez, să-l desființez astfel, sau să-l las ascuns cum de fapt îi și este natura? Ciudată alcătuire mai are lumea asta, iar eu voi pleca la plimbare cu adevărul, vreau să-mi zică el ce văd, ce este.
Iar adevărul grăit-a: „Tu ești adevărul!”. Eu, eu sunt adevărul? Nu înțeleg. Vocea bizară exclamă: „Tu și oricine!”. Nedumerită priveam în jur, adică toate aceste „jumătăți de oameni”, acești „fugiți de sine” , toți mârșavii și depravații, toți murdarii, odioșii și criminalii aceștia? Ei sunt deopotrivă adevărul? Să mă mir precum confratele meu de spirit cum de se face că trăim într-o astfel de lume, de la care nu te poți aștepta la ceva, fiind doar prea fricoasă pentru a se sinucide? Să vezi clar cum în voință nu exaltă ceea ce ar trebui să ne mântuie, ci doar flecuștețe bune de orbit și de amorțit creierul, cum nimeni nu se preocupă de suflet, iar ponoasele sunt de fiecare dată atât de evidente, încât te și întrebi dacă nu cumva lumea asta a fost destinată și predestinată autodistrucției. Obscen pe lumea asta este să spui adevărul, este să simți cu adevărat, să iubești, să suferi. Restul, cuvintele porcoase sunt doar debușee ale frivolității și nepăsării fundamentale cu care suntem aruncați pe această lume. Dar oare sensul nu constă tocmai în nonindiferență, în cunoașterea întru iubirea lumii, a lucrurilor și a oamenilor? Oare chiar suntem atât de robotizați fundamentalmente încât nu avem deloc șansa ieșirii din peștera ignoranței? Oare totul se construiește pornind de la iluzii, iar visele și imaginația nu sunt reale? M-am destinat, în ciuda a orice, unei existențe lipsite de teama neantului. Totul pentru a fi în stare să mă postez în fața lui Dumnezeu; regret doar jocul facil în care se dă și la care se dedă viața umană, căci nonexistența nu este pentru mine o corvoadă.