Cine sunt eu? Poate cineva da un răspuns complet la această întrebare? Se pare că a răspunde cu o întrebare, nu este un răspuns. Singurul lucru pe care îl cunosc temeinic este că eu sunt cel/cea care mă construiesc să fiu, sunt ceea ce nu admit să moară, sunt o veșnică amintire, sunt propriul meu părinte și propriul meu copil, iar în definitiv sunt responsabilul absolut pentru destinul meu, pentru alegerile mele. Dar oare ce sunt eu pentru ceilalți? Sunt această persoană ce se construiește pornind de la propriul său, sunt acest om ce se autoreflectă conform propriei autenticități asumate, sunt umanul în sine și veșnicul căutător al adevărului pe lume, sunt capabilul de iubire, sunt iertătorul ce consimte iar și iar la a doua șansă pentru ceilalți, sunt credinciosul fără religie și fără biserică, sunt ascultătorul dorurilor, rugilor și plângerilor celorlalți? Sau oare sunt cel uitat în urmă, cel pierdut printre picături în oceanul învolburat, cel fără de chip și fără de simțire, cel anatomic la fel cu ceilalți?
Eu sunt un necunoscut, oameni dragi, sunt acela ce se definește continuu pornind de la „posibilitatea sa cea mai proprie”-propria moarte-(Martin Heidegger), iar a mă cunoaște e a mă iubi cu adevărat. Să lăsăm vorbele de duzină când în jurul nostru plutește un nor gros de ignoranță, când între oameni căile par a se închide pe zi ce trece în loc să se deschidă.
Să te trezești dimineața cu senzația bizară că ești, că faci parte din tot, când s-ar fi putut atât de simplu să nu; să te minunezi că întradevăr exiști în acestă viață fantasmagorică, dar că într-o zi, într-o clipă totul va dispărea. Ce te vei face atunci? Reîncarnare, viață de după? Să-ți trăiești viața ca și când este ultima ta șansă să te împlinești, ca și când moartea ta este fie rampa spre întregirea cu spiritul atotcuprinzător, fie singura șansă care ți s-a oferit și pe care ai ratat-o.
De ce oare vrea omul să fie nemuritor, de vreme ce nu face nimic, în general, pentru a merita aceasta, de vreme ce trăiește doar pentru ziua de azi și nu este nici conștient, nici recunoscător pe lumea asta? De ce omul nu se preocupă mai mult cu, sau doar cu, iubirea, căci nu văd nici o afinitate reală față de orice altceva. Cine ne zice nouă în subconștient că ar trebui să facem ceea ce facem de mii de ani de tradiție inutilă și de curs al istoriei greșit? În orice clipă exită virtualmente un infinit de posibilități, de dechideri, de opțiuni, dar numai una se poate realiza, cine decide care anume? Sorții, Dumnezeu?
Pleiada de întrebări nemuritoare nu îngreunează cu nimic perceperea frumuseții și veracității din lume, pe care, în momentele de liniște, le primești de la Dumnezeu, de la „aspirația sfântă către necunoscut a celei mai subtile părți din sufletul nostru”(George Sand).
Pentru a fi cu adevărat este imperios necesar să iubești, cum poți face asta? Întrebându-te cine ești.