Pe canapeaua vieții, inima obosită se stinge încet. Bătăile sale numără clipele rămase, iar trupul sleit îmbrățișează patul alb. Timpul își lasă semnele trecerii sale asupra existenței.

Un pat de culoarea adevărului, de un alb ce emană speranță, primește în schimb durerea trupurilor. Soarta lui este să strângă tristeți, să fie un popas scurt al trupurilor istovite.



Camera înghite trupuri sleite de puteri, ce se pregătesc pentru călătoria veșnică; un trup se zgâlțâie aici, un altul se prăbușește dincolo, un al treilea duce o grea bătălie din care mai câștigă o rundă, un altul care pierde ultima rundă. Suflete împrăștiate ce sunt strânse laolaltă de aceeași suferință, de aceeași dorință de a regăsi drumul întoarcerii.

Oh, câte trupuri nu și-au terminat călătoria aici! Triste, sufletele lor le-au părăsit, îndepărtându-se de ele, fără de întoarcere.

Îngerul morții conduce călătoria. Stand confortabil în mașina sa, cu pipa în colțul gurii, își alege clienții pentru următoarea călătorie.

Cohorte de medici, cu armele lor chimice și electronice, se străduiesc să repare zidul ce îi stă stavilă în față. Moartea este o marfă din care se înfruptă toți.

Mașinăria trupului are nevoie, ca orice mașinărie, de reparații, iar atunci când nu mai poate fi reparată, pământul înfometat abia așteaptă să mistuie o nouă masă din care să rodească apoi o nouă viață.

Dragostea ce vine din străfundurile veșniciei și sufletul cu mozaicul său de dorințe locuiesc în pădurile verzi ale adevărului, unde razele aurii ale soarelui își desenează existența pe trunchiurile copacilor, dezgolind viața ascunsă și sculând-o din țărână, pe când simfonia naturii zâmbește în armonie cu cerințele vieții. Acordurile sale colorate desenează tablourile sale muzicale, iar semințele ei prind să se umfle, să crape, să-și întindă rădăcinile, să-și înalțe gâtul către domnul lor, soarele, îmbrățișând văzduhul, vestind astfel nașterea unei noi vieți.

Rostul vieții nu este priceput decât de cel ce gustă moartea, sau de care se apropie lupta dintre duh și trup, dintre ființă și neființă, dintre viață și moarte. Abia atunci sufletul devine curat, învăluit de purul adevăr, fără să mai simtă foame, fără dorință de sex, fără minciună, fără furt, fără luptă, fără averi, stăpânit de o singură pornire, aceea de a rămâne.

Canalul duhului se întoarce la curățenia lui dintâi, iar lumina Domnului scaldă trupul. Simțămintele sunt sincere, iar încrederea în cei aflați lângă tine este oarbă, speranța și durerea se îngemănează. Conturile din bancă se întrupează, locuințele și terenurile se prefac într-o bestie ce stă să mistuie trupul.

Bătălia se dă cu unul dintre mădularele trupului, lupta cea mare a devenit acum între sine și trup, fără tovarăș, fără prieten, fără bunuri, fără averi, fără bani, fără putere.

Totul s-a sfârșit, ceasul adevărului a sosit, este la ușă. Te așteaptă doar o cușcă de fier care să-ți ducă trupul în lumea tenebrelor unde să-l dea de mâncare pământului.

Aici se termină epopeile eroilor și se destramă cei plini de măreție, aici se transformă cei puternici, pe acest alb, în amintiri pe care vânturile le împrăștie fără încetare.



Traducere de prof. George GRIGORE