Focuri spre răsărit. Domenii supuse îngrășării exacerbate. Sunt o aripă a neverosimilului, fluturând spre armatele învingătoare spre apus. Oftez, iar suflul vaselor cu pânze atinge țărmul, spulberând furtuna care se forma în casa nevăzătorilor. Adorm cu gândul la EA, cornișul aparent al nebuniei, contopirea tremurătoare spre care tind, spre care lovesc valurile sinilii. Visele sunt refractare, ca și dorința EI de a mă vedea. Sunt un pitic atrofiat, un nimb al reveriei subite, încercând forța corpusurilor epigrafice. Mă trezesc, dar somnul nu-mi mai satisface voința prezentă, nu-mi oferă impulsul coregrafic alternativ. Alimentația este doar interferența organicului nociv, crema putredă a chimiei umane tulburate.
Mări spre miazănoapte, valuri de sânge spre miazăzi. Lupta crâncenă a spulberat cadavrele la mile distanță de focurile dinspre răsărit. Trupul sfâșiat de mii de răni minuscule plutește în cercuri concentrice, căutând celălalt corp obosit de așteptări milenare. Nu regăsește drumul, nu observă decât valuri, deșeuri toxice, dar și o natură cu dorințe vindicative. Sirenele se feresc de informații, trupul se ferește de sirene. Corpul căutat plutește viu în corăbiile supraviețuitoare, scârțâind pe lemnul de cedru, frumos aranjat pentru moartea formală și învierea sub îmbrăcămintea vehiculului maritim (și/sau fluvial)...
Este jumătatea drumului, iar EA urmărește corăbiile strângând în mâinile firave ultima bucată de pâine împărțită cu EL pe uscat. Valurile încearcă hrana gratuită, dar EA ferește mână ucigașă, așteptând, cântând, acultând, privind spre Occidentul patriarh. Lacrimile de sânge adună leucocite și trombocite mai numeroase decât victimele conflagrației atemporale. Moleculele sfârșesc în cazanul mării învolburate, în strigăte aleatorii, creuzetul viitoare mase genetice regăsite. Trupul caută balansul hidraulic, maritim și chiar oceanic. Flutură în vântul rece o anomalie, o supraviețuire neînregistrată de Parce, nedorită de divinitățile Orientului, îndepărtate, tocite. Trupul revine la o viață plină de dureri, dar la o viață fără precedent. Aspectele vișinii devin palide, apoi încearcă o culoare specific umană: culoarea suferinței...
EA urmărește linia orizontului. Caută Athena, mama intercesiunii, părintele elenismului, verișoarea Romei și bunica filosofiei. Dorința se pierde în amurgul mort, spre trupurile rătăcite, acolo, pe undeva. Durerea nu există, doar articulația, oasele primordiale, coloana, frica de trupul umflat de apă, de nepăsare, pești și suferință amoroasă. Da, așteptarea pare o minciună...
Trupul primește necontenit viață, tot mai multă viață, iar unitatea cerebrală încadrează vise elenice, vag orientale și chiar impresii imperiale. Viața e ceva minunat, ocazia revelației caută motive să deteste, dar ajunge doar să iubească, înfocat, duios, puternic, uman... Pământ, pământ neoriental. Sunt acele focuri impresii umane sau doar revărsări subconștiente? "Da, văd orizontul, portul, templele. EA este aici". Iar peștii se îndepărtează în brațele sirenelor, râzând cu soarele roșietic în solzii argintii...