... „Hai, scoalî-ci! Înșepim treaba la făbricuțî”- au fost cuvintele ce mi-au dat deșteptarea în acea zi de marți, mult mai devreme decât în celelalte zile. În câteva clipe eram îmbrăcat, pregătit de a ieși afară. Albul zăpezii lumina împrejur ca și cum aș fi avut un felinar în mână. Cocoșii se-ntreceau în cântări. Mănușile rupte pe care în seara precedentă le pusesem între burlanele sobei erau uscate, călduțe încă. În mâna stângă mi-am tras imediat mănușa. Cu dreapta am deschis ușa și apoi am închis-o repejor după ce am ieșit. Mergând spre tata mi-am pus și a doua mănușă. Din cadă, el scotea tescovină cu o găleată și punea în cazanul de cupru. A pus cinci sau șase găleți din acea rămășiță de la struguri, peste care în toamnă adăugase apă cu zahăr. Un kilogram de zahăr la fiecare găleată de apă. Apoi a mai adăugat apă în cazan cât să treacă deasupra tescovinei, până în dreptul torților.
Se lumina din ce în ce mai bine iar gerul parcă se-ntețea. Simțeam cum îmi furnicau vârfurile degetelor la mâini și la picioare. Apa pusă de cu seară în „răcitor” făcuse o crustă groasă de gheață; tata a spart-o cu muchia toporului. Mi-a spus: „Ie fărașu’ șî strînji răpigi nìșci șiurșeli gi la tăietor!” Știa că urma să plec la școală. Mai era doar o săptămână până la vacanța Crăciunului. Am strâns surcele mai mărișoare în fărașul cel de tablă și le-am dus la el. Le-a așezat sub cazan, pe o bucată de hârtie de sac, peste care a pus apoi ciocălăi și lemne subțiri. "Gi-acuma trăbi sî pleși, nu? Du-ci șî mînîncî-ntăi! Când vii la aniaz’ îț’ arăt și-o făcut făbricuța...”
Pauzele de zece minute erau binevenite. Ne "aeriseam" în curtea școlii, alergând prin zăpada până la genunchi. Cele patru ore: citire, caligrafie, aritmetică și lucru manual au trecut repede. Ultima oră a fost mai plăcută decât celelalte. Am împletit repede rogojina din pănuși. Încheind-o, am dus-o doamnei învățătoare, la catedră. A pus o notă în catalog. Mi-a zis un "bravo" și apoi mi-a cerut carnetul ca să-mi treacă nota. Nouă, dar cu un bravo... Nu era cu supărare din partea mea. Eram obișnuit. Fetele, de obicei, aveau nota zece la „cusături”. Băieții primeau nota nouă, la rogojini...
Ieșit de la ultima oră, am luat-o înaintea altor colegi de clasă, mergând mai repede ca de obicei. Mersul meu preocupat și grăbit a făcut pe unii colegi să mă întrebe: „Da’ la și ci grăgheșci așă gi tari? V-o fătat vaca? Ci grăgheșci la coraslî?” De data aceea nici nu i-am băgat în seamă. Aveam gândul meu, planul meu. Trebuia să mai învăț câte ceva de la tata, din „școala viețîi”, cum zicea el.
”Bună zîua, tătai!” - l-am salutat eu, bucuros. M-am apropiat de el făr’ să mă fi descotorosit întâi de ghiozdan. Sub cazanul de cupru era un foc moale, abia pâlpâind. Din țevușca „răcitorului” curgea un firicel subțire de "apă" într-o cană mare de tablă (3l) în care tata aducea de obicei vinul din beci. Era aproape plină. De lângă ușa șopronului, de pe gâtul unei damigene de cinci litri, a luat o căniță din material plastic. A ținut-o sub țevușcă doar câteva secunde. Curgea „apa” ca de la streașina casei când ploua încet. Îndată a ajuns la jumătate. S-a uitat la mine cu cănița în mână. Probabil în acel moment se întreba dacă era bine să mă păcălească sau nu. Mi-a zis: „Uici-ci! Asta-i "apî tari" sau rachiu. Dacî omu’ be’ mai mult gi cît poaci duși, ăl doari capu’. Sî-nvîrceșci pământu’ cu el. Chicăturili cari curg pi țavî îs durerili gi cap gìspri cari ț’-am vorghìt gi mai mulci ori. Hai, gustî șî tu!” Nu m-am lăsat convins de îndemnurile lui, mai ales că nu voiam nicidecum dureri de cap. Îmi era îndeajuns durerea de măsea pe care o aveam de două zile. I-am răspuns: „Eu încî nu-s om mari. Mămaia nì spunè mereu cî copchìii nu au voi sî bei nìși jin șî nìși rachiu, sau apî tari, cum îi zîși mătali.” Am fugit în casă și mi-am lepădat ghiozdanul punându-l apoi pe mașina de cusut. O salutasem pe mama și intrasem în vorbă cu ea. A zâmbit. Apoi mi-a zis: „Dacî eșci hotărît sî gușci, az’ îi chip. Ci las ca sî vez’ șî tu șì-i rachiu'.” Nu am mai îmbrăcat paltonașul deși mama insistase cu o frază pe care o considerasem o glumă: „Îi soari cu ginț’ afarî șî ar’ sî ci mușci. Apoi ai sî vìi în casî plîngînd. Eu sî nu ci-aud scînșìnd!” Se-ncălzise puțin. Între timp venise bunicul (din partea mamei). Se cinstea cu tata. De la el, tata învățase multe lucruri ale „școlii vieții” (butoaie, căzi, ciuturi, roți pentru căruțe și multe altele). L-am salutat. Mi-a răspuns: „Apăi, bunî s-îț’ șìi mereu inima, Sîlvi, șî-n lumi sî fași numa’ ghìni!” Glumea mereu cu nepoții. Nu scăpa ocazia de a strecura vorbe care să ridice colțurile gurii câtuși de puțin. Se vorbise cu tata cum să mă învețe minte...! Au profitat de faptul că mă durea măseua. S-au hotărât să mi-o coacă și mi-au copt-o. „Sîlvi, ascultî și-'ț' spun! Când ci dor măsălili, ìei o gurî gi rachiu, ăl țîi cît poț’ la măsaua cari ci doari, apoi ăl înghiț’. Dac’ nu-ț’ treci, mai iei o dat’. Uici-așă...! Apoi spui: Fuji dureri!”- îmi spuse bunicul cu un aer foarte serios. Îl priveam nedumerit și mă-ntrebam: "Sî fac așă cum zîși el? Sî nu fac...?" De durut, mă durea destul de tare. A întins către mine cănița de plastic. Hotărât, am luat cănița și am sorbit din conținutul ei așa cum spusese bunicul. De-abia puteam să țin rachiul în gură. Parcă îmi dădea pe ochi afară. „Acu’ înghìță-l!” L-am înghițit, suflând apoi lung aerul din mine. Parcă suflam flăcări. „Acu’ și spui?” Aștepta cuvintele, magige pentru mine, care pentru ei doi erau doar o mică bătaie de joc. „Fuji dureri!”- am spus eu. Chiar să fi știut că era batjocură, dar să fi avut ca urmare sfârșitul durerii, nu mi-ar fi păsat.
Nu mi-a mai trebuit a doua încercare. După puțin timp deja îmi vâjâia capul. Durerea de măsea n-o mai simțeam. În schimb simțeam că mergând pe ici-colo, trăgeam într-o parte. Se-nvârtea pământul cu mine. Mi-am dat seama că luasem păcăleala. Despre această durere de cap vorbea tata de fapt... Am intrat în casă. Mama părea că ar fi știut de complotul celor de afară. Mai mult... o credeam și pe ea părtașă. M-a întrebat: „Ai înșercat rachiu'?”... „Mămai, lasî-mă cî sî-nvîrceșci pământu’ cu mìni! M-o pîcîlit bunicu’ ș-am gustat oleac’ mai mult. Mă doari șî capu’. Și sî fac acu’?”
La orice suferință a vreunuia dintre noi copiii mama era cel dintâi vraci; sfatul ei, în cazul meu, a fost să mă întind în pat. Apoi mi-a adus un prosop înmuiat în apă rece. Mi l-a pus pe frunte. „Mai întoarșe-l pi parcea șealaltî cînd sîmț’ cî s-o-ncălzît!” Într-o oră eram deja vindecat. Ne-am așezat la masă. Au râs de mine făcându-mă încă o dată să-nțeleg că băutura nu-i pentru copii. După ce s-a mâncat bine, am mai ieșit de câteva ori afară, pe lângă tata și bunicul. Tot mă mai înțepau cu glume. Dar îmi și explicau despre componentele făbricuței și buna ei funcționare. I-am auzit vorbind și despre Moș Crăciun, care urma să treacă și pe la noi...