Jean Moscopol, Fărămiță Lambru, Doina Badea, Ioana Radu, Maria Lătărețu, Gică Petrescu și inegalabila Maria Tănase își ridică singuri statui nevăzute, de cântec neîntrecut, de repertoriu ales, printre păsările cântătoare din Grădina Botanică, spațiile verzi și toate parcurile Bucureștiului. Nu trebuie să le vadă nimeni. Veniți doar să ascultați păsările cântătoare în ceasuri matinale ori pe la asfințit.
Nu se știe de ce “Doina lui Lucaciu” – una dintre primele poeme de închisoare ale repertoriului ardelenesc, vechi de-un secol și ceva – nu capătă nici măcar astăzi un alt interpret pe măsură, în afară de Emilian Onciu. Mircea Patovan a prelucrat pentru chitară, ca muzică folk, piesa “Doina lui Lucaciu”, veche din 1983. În această variantă există toate strofele. Interpretarea folclorică a Marinelei Zegrean nu se ridică nicidecum la nivelul rapsodiilor și cântecelor din detenții politice, devenite populare (precum “Die Gedanken sind frei”, “Marseieza”). Lipsește și ultima strofă a cântecului lui George Bocu.
Vasile Lucaciu este cel mai important membru al mișcării memorandiste de la sfârșitul secolului al XIX-lea. A trăit șaptezeci de ani, între 1852-1922. El este principalul autor al “Memorandum”-ului din 1892, întocmit de Consiliul Diligent al Crișanei, Sătmarului și al părților românești din Ungaria. Închis pentru un an și ceva, regele Carol I a făcut presiuni ca să fie eliberat. Această eliberare constituie un moment plăcut, despre care fac referire deseori mulți sătmăreni și ardeleni. A redactat multe numere din “Revista catolică”, fiind interesat de cultivarea românilor, ținând cont de faptul că națiunea sa provenea dintr-un neam vechi al Europei. Preot greco-catolic, publicist neîntrecut, a militat pe calea pasivismului și a rugăciunii cu lacrimi pentru acordarea drepturilor și către românii transilvăneni din Imperiul austro-ungar. Fiul său, Epaminonda Lucaciu, a devenit prosper om de afaceri în Statele Unite. Și Vasile Lucaciu a pășit, înainte de 1918 pe pământ american, contribuind și el la înființarea primelor biserici românești, făcând propagandă unirii Transilvaniei cu România. Statuia lui Vasile Lucaciu ne amintește de personalitățile Apusului și se scaldă în lumina crepusculară a unui oraș de pe malul Someșului. Aici, în Sătmarul de după 1990, în jurul marelui Vasile Lucaciu, înălțat sculptural de trei-patru metri și reprezentat cu un document în mână (“Memorandum”), nu s-a petrecut niciun incident nefast în procesul firesc de revenire în biserici a duhului înțelegerii și a ecumenismului. Acest duh a existat și-n perioada interbelică, atunci când B.O.R. a acordat Bisericii Unite cu Roma, atât romano-catolicilor, cât și greco-catolicilor toată libertatea de manifestare a cultului și a tradițiilor consacrate de mult în viața publică și privată a ardelenilor. Văzând că n-au o clădire în care să participe la servicii religioase, fețele bisericești au hotărât încă de prin anii 1990 să săvârșească liturghia la picioarele de bronz ale păstorului de suflete Vasile Lucaciu. În parcul de unde încep Corso și Semicorso – arterele principale de plimbat în centrul Sătmarului – credincioșii catolici au venit ani în șir la sărbătorile importante și-n toate duminicile să asculte direct, în plină natură, cuvântul lui Dumnezeu, care spunea că locașul sfânt pe care și-l doresc începe a fi construit chiar din inimile lor. Preotul Vasile Lucaciu a fost trimis de către autoritățile austrio-ungare să slujească la Sisești, în Maramureș. În această localitate rurală a ridicat o frumoasă biserică greco-catolică. Întors după 1 decembrie 1918, a preferat să-și trăiască ultimii ani la Satu Mare. El a fost profesor de latină și de religie catolică la liceul din localitate, vechi din 1634.
În 2010 există mai multe somptuoase biserici în orașul Satu-Mare, nefiind mai depărtate nici de câteva sute de metri. Această parte de nord a Sătmarului, sau partea dreaptă a Someșului cu apele precum spuma de la ness este de-o fascinantă priveliște. Liceul Mihai Eminescu are o vechime de 376 de ani (de 91 de ani este liceu românesc), părând el însuși o cetate. Și liceul Doamna Stanca are vechime apreciabilă. Biblioteca județeană are însă închisă pentru totdeauna o aripă întreagă, secția de lectură – clădirea fiind revendicată, deja pierdută de primărie. Biserica “cu lanțuri”, din secolul al XVIII-lea, reformată, este numită așa de la gardul împrejmuitor cu zale metalice lungi care formează un brâu dreptunghiular. Remarcăm imediat și masivitatea bisericii romano-catolice, având și statuile personajelor istorice și ale sfinților încadrate în abside exterioare. Forma definitivă de azi catedralei datează din timpul episcopiei lui Hám János. El a construit porticul împodobit înaintea fațadei, el a așezat pe fațadă statuia Mântuitorului și în dreapta lui statuia apostolului Sf.Petru și în stânga lui statuia apostolului Sf.Paul , iar în nișele dedesubtul turnurilor statuile regelui Sf.Ștefan și a regelui Sf. Ladislau.
Palatul diocezei catolice de-o arhitectură occidentală arată plăcerea oamenilor locului de-a clădi pentru veșnicie, pentru iertarea păcatelor. La concurență dreaptă și frățească se înalță vechea biserică ortodoxă, clădită în perioada interbelică, de câteva zeci de metri, cu acoperiș verde și c-o siluetă de aur, semănând atât cu bisericile Moscovei cât și cu cele de la Praga. Pe malul stâng al Someșului mai găsim, la piciorul sudic al unuia dintre cele două poduri, o biserică ortodoxă din cărămidă care se ridică în acești ani, din mileniul al treilea. Ea va rivaliza cu celelalte bijuterii arhitectonice, din centrul istoric al orașului.
În apropiere, clădirea Palatului Administrativ sătmărean – vestigie a regimului ceaușist – are vreo paisprezece etaje, dar nu-i într-atâta de evident acum tot un spațiu opresiv, cum a fost până la evenimentele din decembrie 1989, ci seamănă chiar cu vulturul din blazonul Transilvaniei. Din orice unghi am privi-o, dacă avem puțină imaginație, vedem o aripă înspre nord-est, alta înspre sud-vest… Urcându-mă la etajul al unsprezecea, cuprind orizontul nordului țării, până spre granițele cu Ungaria și Ucraina.
Un hotel renumit, din centrul Sătmarului se numise până în toamna lui 1944 Panonnia. Aspectul său este înnobilat de motive arhitectonice ungurești, cu mult verde și roșu în ornamentele din piatră. Acest hotel, mai în glumă, mai în serios, se numește hotel… Dacia.
Turnul pompierilor este cel mai înalt turn de acest fel din țară. Renovat complet și deschis accesului turistic, el măsoară patruzeci și cinci de metri. S-a construit în anii 1903-1904. La bază turnul are secțiune rectangulară în exterior cu latura de 4,32 m, interiorul fiind realizat octogonal, grosimea pereților fiind de 80 cm.
Exact ca minaretul Moscheii din Constanța – loc de unde se vede panoramic vechiul oraș (Peninsula, Cazinoul, Portul Tomis, portul Constanța, bulevardul Tomis cu piața Ovidiu, catedralele ortodoxă și catolică aflate și ele la o aruncătură de băț), tot astfel, din Turnul pompierilor vizitatorii pot răzbate cu privirea dincolo de locul unde Someșul părăsește meleagurile transilvane. Acest turn, ce seamănă cu renumita columnă din forul roman, avea o destinație foarte precisă, până când s-a inventat telefonul: orice incendiu putea fi văzut de către paznicul turnului. Pompierii cu sacale uriașe plecau imediat în poștalionul lor tras de mulți cai. Incendiul putea fi stins în timp util, poate și mai repede decât în orașele de astăzi.