agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-08 | |
Pe la sfârșitul lui septembrie am împlinit 35 de ani de căsnicie. Unii se întreabă dacă nu cumva căsnicie vine de la casnă. Eu nu mă întreb.
Până de curând nu îmi erau cunoscute decât denumirile aniversărilor de la 25 ani (“nunta de argint”) și de la 50 ani („nunta de aur”). Dar am primit acum vreo lună pe internet un tabel care aloca fiecărei aniversări o denumire. Cea de la 35 ani se numește “nunta de coral”. Tabelul merge numai până la 60 ani. Probabil din același motiv pentru care calendarul mayaș merge numai până în 2012 – oamenii își pot imagina infinitul, dar nu-l pot crea. Eu sunt convins că există și viața de după. De după 2012, de după 60 ani de căsnicie... De altfel, băiatul meu mi-a sugerat să mai rezist încă 35 ani cu promisiunea că în final, drept recompensă, am voie să o las pe maică-sa și să îmi caut pe altcineva. Abia aștept, la 96 ani merit și eu o prospătură de 70 și ceva de primăveri. Același tabel recomanda ca aniversarea respectivă să aibă loc la Marea Barieră de Corali, adică undeva pe lângă Australia. Cum tocmai ne-am întors dintr-o excursie din Spania, nu aveam atâția bani, așa că ne-am hotărât ca restul de euroi rămași să-l cheltuim pentru un scurt sejur la Praga. Am găsit pe internet ceva care se cheamă “city break”, ce îți asigură drumul cu avionul și trei-patru zile la un hotel cu mic dejun. Ca să fiu cinstit, nu am ajuns la un hotel, ci la o pensiune, cocoțată la mansarda unei clădiri cu patru etaje, de genul celora de care e plină Praga. La plecare aveam mici emoții. Era prima ieșire fără ghid, fără cineva lângă noi care să știe limba țării gazdă sau o limbă de circulație internațională. Eu n-am învățat decât un pic de engleză în liceu, pe vremea mea rusa era limba de bază. Dar din păcate, deși limbă slavă ca și ceha, nu m-a ajutat decât foarte puțin. Leni, nevastă-mea, în privința limbilor se bazează pe mine. În schimb, ce-i al ei e-al ei, mimica și gesticulația le stăpânește mult mai bine. Am clasificat cehii în trei categorii, după reușita comunicării. În prima categorie erau cei care stăpâneau bine engleza. Am dat de ei la casele de bilete sau de informații de la obiectivele turistice de prim rang. Dialogul începea cu o întrebare din partea lor, în cehă, al cărui sens îl deduceam corect: - Vorbiți ceha ? Ca să arăt că am înțeles întrebarea, răspundeam mândru: - No. - Do you speak English ? - Yes, a little. Dar, deși accentul îl puneam apăsat pe “little” și nu pe “yes”, interlocutorii începeau să turuie în engleză cu o viteză mult mai mare decât în serialele de la televizor. Rezultatul era în general un fiasco și, în final, îmi arătau un tabel cu prețuri în care îmi înfigeam degetul. A doua categorie de cehi era formată din cei care știau engleza cam cât mine. Pronunțau cuvintele clar, răspicat, folosind superfondul superprincipal de cuvinte. Cu ei nu dădeam niciodată greș. În general, îi găseai în magazinele, restaurantele sau tarabele de pe arterele din centru, bătute de turiști. Țin minte un ospătar simpatic, tânăr, cred că student după cum vorbea engleza, care după ce ne-a întrebat cum ne-a plăcut pizza (chiar ne plăcuse), ne-a comunicat amabil: - Service not included. Dar cel mai bine m-am înțeles cu o vânzătoare tinerică dintr-un magazin din Piața Venceslas. Ca o paranteză, din magazinul respectiv mi-am cumpărat o halbă de bere pentru colecție. Magazinul era raiul colecționarilor de halbe, farfurioare și alte suveniruri. N-am văzut niciodată atâtea rafturi pline ochi cu modele diferite de halbe. Mă credeți- nu mă credeți, nevastă-mea a terminat prospectarea magazinului înaintea mea. După jumătate de oră, încă nu mă hotărâsem asupra halbei cu cel mai bun raport calitate- preț. Mă rog, revin la dialogul cu vânzătoarea. După ce am plătit halba, m-a întrebat: - Where are you from ? - Romania, am răspuns eu mai stins, conștient că cehii nu prea au auzit de noi. - Wow, I am from Serbia, we are neighbours, s-a luminat la față vânzătoarea. - Good neighbours, i-am zâmbit eu, înviorat dintr-odată. - Very good neighbours, mi-a râs vânzătoarea. Drept care am cumpărat din magazin și un fes care îmi era strict necesar, pentru că fără el îmi îngheța chelia, dar pe care până atunci ezitasem să-l iau, din pricina prețului cam piperat. Raiul colecționarilor și al amatorilor de suveniruri A treia categorie de vorbitori de limbă engleză erau nevorbitorii. De ei e plină Praga. Să vă descriu cum ne-am înțeles cu ospătărița dintr-un local mic, de fapt un fel de pivniță cochetă, din Vysehrad. Ne-a lăsat întâi să ne uităm la o foaie de pe masă, scrisă în cehă, după care s-a înființat și a bolborosit ceva, în cehă și apoi într-un fel de cehgleză. N-am înțeles nimic, dar femeile au o intuiție mult mai bună, așa că Leni își dă cu părerea: - Cred că întreabă dacă vrem un meniu în engleză. Ospătărița (de fapt, cred că era patroana localului), posedând aceeași infailibilă intuiție feminină, dă din cap că da. Dau și eu din cap că da, vrem un meniu în engleză. Uite-așa am ajuns la concluzia că meseria de translator ar trebui să fie practicată exclusiv de către femei. Esențială nu e cantitatea de cuvinte știute, ci capacitatea de a intui semnificația celor neștiute. Revenind în local, mai departe a fost simplu, nu trebuia decât să punem degetul pe poziția dorită din meniu. Nici cu nota de plată n-au fost probleme. Numai că la sfârșit, femeia se tot învârtea pe lângă noi, încercând să intre în vorbă. Noroc cu Leni: - Cred că ne întreabă din ce țară suntem. - Romania, mă întorc eu spre patroană. S-a blocat puțin, după care cu un ton șovăielnic, a încercat marea cu degetul: - Sofia ? - No, Bucharest, îi răspund eu binevoitor, mulțumit că nu făcuse greșeala clasică – Budapesta. Nu i-am mai spus că de fapt suntem din Constanța, era suficient dacă afla măcar ce capitală avem. S-a frământat puțin și a continuat, cu mai puțină ezitare în voce: - Nadia Comanecii !? - Daaa, i-am confirmat cu un zâmbet larg. - I Ceauceciko ! a devenit dintr-odată mult mai sigură pe ea. - Da, și Ceaușescu, m-am strâmbat la ea, ca să-i arăt cât de mult îmi displace subiectul. Ne-am strâmbat câteva secunde unul la altul în amintirea lui Ceaușescu, fericiți că ne-am înțeles. După care ne-a prezentat toate cotloanele localului, de care era foarte mândră. Avea și de ce, era dichisit și bine întreținut. Am avut parte de o vreme câinească, n-am văzut soarele niciun moment. Aproape jumătate din timp ne-a însoțit, în drumurile noastre cu preponderență pedestre, o ploaie mocănească. Nu știu de ce-i spune așa, eu i-aș spune mitocănească. Leni își luase o umbrelă, dar după ce i-a dat-o vântul peste cap de câteva ori, s-au cam dus spițele. Pentru mine, umbrela era incomodă, din cauza aparatului de fotografiat, așa că mi-am cumpărat o foaie de ceapă cu glugă. Dar mi-o dădea vântul jos și, când mi-o potriveam iar, mi se lipea udă de chelie, așa că în final am renunțat la ea. - Asta-i soarta noastră. Dacă ții minte, și în săptămâna de miere, la Păltiniș, tot așa era, și-a amintit Leni, cu nostalgie. - Păi atunci era normal. Plângea natura că, din doi oameni întregi, am devenit două jumătăți. În plus, atunci vremea n-avea nicio importanță, oricum coboram din cameră numai la masă. Casa care dansează Cel mai rău era că stropii ajungeau pe obiectivul aparatului de fotografiat. Uneori îmi dădeam seama și îl ștergeam cu batista, dar o mulțime de fotografii au ieșit cu mici pete albicioase. Mi-am propus ca următorul aparat să aibă neapărat cozoroc. Un mic câștig tot am avut de pe urma vremii. Plouați și înfrigurați, am intrat într-un fel de bistrou, unde anunțau la intrare vin fiert. Ne gândeam că și un ceai cu rom ar fi fost bun, numai cald să fie. Dar văzând meniul, ne-am răzgândit și am comandat niște băuturi din care nu mai gustasem niciodată – Leni un punch și eu un grog. Punch-ul era roșu și dulce, grogul galben și cu zahărul alături. Ambele fierbinți și ușor alcoolice, au picat la fix. Singurul (meu) regret a fost că punch-ul era mai bun, data viitoare știu ce voi comanda. În ciuda vremii, timp de patru zile am mers opt- zece ore pe zi. Praga turistică se întinde de o parte și de alta a Vltavei, pe o suprafață suficient de mică pentru a o putea străbate cu piciorul. Am luat și metroul de vreo două ori, pentru a scuti mai degrabă timp decât oboseală. Stațiile de metrou sunt arătoase și la foarte mare adâncime, cobori câteva minute bune cu scara rulantă. Panoramă pragheză de pe turnul Eiffelovska De o parte a Vltavei se găsesc ceea ce praghezii numesc Orașul Vechi și Orașul Nou. Dar astea sunt denumiri relative, Orașul Nou are și el câteva sute de ani vechime. Cehii folosesc des atributele astea, un exemplu tipic este o sinagogă din cartierul evreiesc, la nord de Orașul Vechi. Inițial i-au zis Sinagoga Nouă, pentru a o deosebi de celelalte, mai vechi. Dar pe urmă au mai construit alta, căreia i-au zis tot Sinagoga Nouă. Drept care penultima se numește acum Vechea Sinagogă Nouă (Old New... sau Staro Nove... pe limba lor). Asta îmi amintește de un fost coleg de la Centrul de Calcul, de prin anii ’70-’80. Făceam back-up-uri pe benzi magnetice, pe care plasam câte o etichetă. Eu îmi scriam meticulos conținutul și data. Dar colegul meu a scris mai întâi numele programului. A doua oară – “Variantă nouă”. Apoi – „Variantă și mai nouă”. În sfârșit – „Varianta cea mai nouă”. Când a terminat gradele de comparație a renunțat și a început să scrie pe toate “Banda mea”. În Orașul Vechi, punctul de atracție pentru turiști e Piața... (bănuiți cum îi zice?) - Piața Orașului Vechi. Vezi acolo Primăria Veche, cu un turn și un celebru Orologiu astronomic. Din oră în oră se adună o mare de oameni, pentru că deasupra Orologiului se deschid două ferestruici și apar niște figurine. Simultan, din înaltul turnului răsună o melodie cântată la trompetă. Mai în mijlocul pieții se află statuia lui Jan Hus, iar de după fațada unor clădiri se ițesc, precum niște urechi ciulite, două turnuri semețe ale unei biserici în stil gotic. Turnul Primăriei din Piața Orașului Vechi Orologiul astronomic, cu câteva secunde înainte de a bate ora exactă Piața Orașului Vechi, văzută din Turnul Primăriei Despre Primăria Veche am aflat niște istorii care dovedesc că cehii au fost dintotdeauna niște oameni aprigi. În două sau trei rânduri, mulțimea înfuriată, nemulțumită de consilierii Primăriei care nu le îndeplineau cererile, a forțat intrarea, a urcat și i-a aruncat pe geam. Peste câteva sute de ani, în 1968, urmașii acelor târgoveți atacau tancurile rusești cu cocktailuri Molotov. Dacă pleci din Piața Orașului Vechi, la doi pași, în Orașul Nou, dai de Piața Venceslas, lungă, cu o zonă pietonală pe mijloc. Prin diverse ghiduri am găsit-o comparată cu Champs Elysees. Eu aș asemui-o mai degrabă cu Rambla din Barcelona, pentru că întâlnești acolo, în aer liber, un fierar cu o forjă și o nicovală, un proțap unde se învârt câteva jamboane apetisante (din care n-am rezistat și am luat și noi câte o porție), chioșcuri, tarabe și foarte multe magazinașe la parterul clădirilor care o flanchează. Piața Venceslas, văzută de pe terasa Muzeului Național Piața Venceslas – Doriți o feliuță de șuncă de Praga ? Cartierele de pe malul opus al Vltavei sunt vizibile din tot orașul, se găsesc pe dealurile care își întind coamele unul lângă altul. Dar clădirea care le domină pe toate celelalte este cea cunoscută sub numele de Hrad – renumitul castel praghez. Trebuie să spun că, două săptămâni mai devreme, singurele imagini știute despre Praga, datorită unor clipuri primite pe internet, erau Hradul și Casa care dansează. Dar tot am avut o surpriză - clădirea maiestuoasă, cu turnuri înalte, care figurează în toate pliantele turistice, nu e castelul propriu-zis, ci Catedrala Sf. Vitus. Este o catedrala impresionantă - elegantă, fastuoasă, bogată, în care abundă operele de artă, ornamentele și vitraliile. Într-un cuvânt, comparabilă cu cele văzute în Italia, Franța, Spania. Castelul nu e unul singur, sunt mai multe, dar n-au mai mult de trei- patru etaje și nu sunt atât de vizibile de la distanță. Hradul văzut din Turnul Primăriei Hradul văzut de pe podul Carol Hradul văzut de pe Eiffelovska Catedrala Sf. Vitus, interior Pe același mal al Vltavei se găsește un cartier de clădiri vechi, elegante – Cartierul Mic. Acolo, Leni, cu ochiul ei de vultur, de care nu scap niciodată, a fost prima care a zărit tricolorul – Ambasada României. Din Cartierul Mic poți lua un funicular, urci pe dealul Petrin și dai de Eiffelovska, o copie la scară redusă a turnului Eiffel, cam de 60 metri înălțime. De vederi panoramice ale Pragăi am avut parte din Turnul Primăriei Vechi și de pe laturile Hradului, dar niciuna nu se compară cu cea din vârful acestui turn. Dintre podurile care unesc cele două maluri, unul se detașează – Podul Carol. Deși lat, este rezervat exclusiv pietonilor. La fiecare dintre capete are turnuri înalte, cu arcade, unde fac de gardă soldați în uniformă medievală. Pe laturile podului, mai exact pe fiecare pilon, se înalță grupuri statuare, în mărime naturală, cu temă religioasă sau istorică. Sunt peste 50 de astfel de statui, nu poți trece fără să le admiri sau să faci o poză. Deseori, când treci podul, ești însoțit de acordurile de jazz ale unui grup de muzicanți. Podul Carol Turnul podului Carol de pe malul Orașului Vechi Ar mai fi de amintit cartierul Vysehrad, la fel de vechi, la fel de frumos. Printre altele, există acolo un cimitir celebru, în care fiecare monument funerar e o operă de artă. Am recunoscut câteva nume de compozitori, scriitori, oameni politici... Un sfat: dacă vedeți turiști care se chinuie să facă poze, ajutați-i. Nu-mi iese din minte o chinezoaică micuță, singură, care își aranja cu grijă un trepied mititel, fugea repede la câțiva metri, se întorcea, verifica, regla, fugea iarăși... Când m-am oferit să-i fac o poză, am văzut fericirea înflorindu-i pe figură. De cele mai multe ori am ajutat perechi care n-aveau altă șansă decât, la fel ca noi, să apară în poze cu schimbul. Acceptau cu recunoștință oferta de a-i fotografia împreună. Uneori se revanșau. Așa a apărut fotografia de mai jos, la schimb cu un cuplu de americani, în mijlocul unui pod peste Vltava. Nu pot încheia fără a aminti de berea cehească, cea mai bună din lume, după spusele multora. Se poate bea în orice colț al orașului la prețuri rezonabile. Ne-am păcălit o singură dată, în aeroport unde, obișnuiți cu prețurile mici, n-am mai întrebat cât costă. La plecare, ne-am făcut o promisiune, să mai mergem o dată la Praga. Dacă ne ajută Dumnezeu, la “nunta de rubin”... sau poate la „nunta de safir”... Nu că n-am spera să apucăm “nunta de aur”, dar aceea e prea importantă ca să n-o facem în familie, înconjurați de copii și de nepoți. Ceea ce vă dorim și Domniilor Voastre. La revedere! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate