"Așa au început mulți. Așa viețile noastre
mici și schimonosite ca la un bîlci de țară
erau expresive"(Cosmin Perța)

Mi s-ar părea aproape firesc să vorbesc despre începuturi cînd ceva se sfîrșește.
Mă și văd parcă în urmă cu vreo zece ani în fața redacției. Un CV scris de mînă și o mapă cu tot felul de diplome de pe la concursuri literare. Toți spuneau pe atunci că orice diplomă contează la dosarul de angajare. Am învățat apoi că poezia nu înseamnă jurnalism dar că jurnalismul poate fi, uneori, poezie.
Stăteam în fața redacției și încercam să ghicesc cine e șeful. Fiecare om mai bine îmbrăcat, cu servietă, era un posibil șef.

Venisem pentru un concurs de animator radio. Proba de voce a fost un dezastru. Habar n-aveam de dicție, timbru, intonație. Mi-au dat un ziar care astăzi nu mai există. Din două pagini cu proaspăta constituție a Uniunii Europene m-au pus să fac un rezumat de o singură pagină. După ce au văzut ce mi-a debitat mintea mi-au propus să lucrez la ziar.

Perioada de probă era cea mai dificlă. Nici măcar nu știam de unde se deschide un calculator. În prima zi, după ce am învățat să deschid calculatorul, am făcut și prima greșeală. Voiam să învăț să stăpînesc bestia cu monitor și unitate care huruia ca un marfar. Am apăsat pe o căsuță cu o cruce roșie. Activasem un program antivirus și, pentru că toate calculatoarele din redacție( erau vreo șase la număr) erau în rețea, două ore au fost indisponibile pentru că erau puse la devirusat. Iar asta se întîmpla exact cînd lumea se întorcea de pe teren și trebuia să predea textele. Am plecat acasă convins că nu mai aveam nici o șansă la angajare.
M-au chemat și a doua zi. Și a treia. Și a patra.

Mă trimiteau pe teren după "albinuțe". Așa le spuneau subiectelor mai puțin importante. Uși trîntite în nas, refuzuri, amînări. Și asta pentru că eram nou și nimeni n-avea încredere în mine. Uneori mi se părea că nu e locul meu. Că sînt un fel de intrus și asta e cea mai cumplită senzație. Să nu-ți știi locul.

În cele din urmă am preluat spitalul. Tot atunci m-a adoptat și spitalul. În fiecare dimineață eram de găsit în Triajul Chirurgiei holbîndu-mă prin registre. Încercînd să învăț ce înseamnă un t c c acut deschis sau plagă transfixiantă hemitorace stîng. Ani de zile am bătut saloanele spitalului la căpătîiul bețivilor, arșilor, electrocutaților, sinucigașilor, bătuților, boschetarilor. Le-am suportat respirația, murdăria, am cărat morți alături de infirmieri. Am închis ochii cînd vreo asistentă mai băga în buzunar o sută de mii pentru vreo injecție. Am înghițit cînd ne-au interzis medicii, cînd ne-au înjurat, cînd ne amenințau că ne lasă fără pîine. Cînd nu era nimic în registru am învățat să ascult pereții din preoperator. Pereți care erau martorii unor dureri și așteptări insuportabile.

Așa viețile noastre au devenit expresive. Noțiunile de timp locuri, oameni, s-au estompat. Pentru noi exista doar dimineața, prima cafea, a doua cafea, înserarea. Pentru noi exista doar fetița moartă în lutărie, copilul născut fără ochi, tînărul mort într-un autobuz capcană din Israel. Nu existau adrese ci doar casa tînărului mort în atentatele din Madrid, blocul cu bulină roșie, pasarela cu electrocutați.

Acum stau și scriu dintr-o redacție tot mai pustie. Telefoanele sună din ce în ce mai rar. Sirenele ambulanțelor s-au mutat în creier. Uneori mîngîi balustradele podurilor și-mi spun: hehe, data trecută apele erau mai aproape. De la coșmarul reportofoanelor cu casetă și bandă ruptă s-a trecut la coșmarul înregistrării mp3. De la graba cu care duceam filmul aparatului foto la developat s-a trecut la nervii pe care ți-i fac acumulatorii unui aparat foto digital care te lasă cînd e frig afară.

Întotdeauna mi-am imaginat că a fi reporter e ca și cum ai fi o mică parte dintr-o explozie iar ceea ce scrii e ca o undă de șoc. Stau și mă întreb dacă, pînă la urmă, tot ce am făcut noi a contat. Ar trebui să conteze pentru că toate umilințele politicienilor, toate înjurăturile medicilor, toate campaniile sociale nu-și au nici ele rostul.
Mă gîndesc la oamenii care au trecut pe aici și care acum nu mai sînt. Acum am mai învățat o lecție. Un text de ziar rămîne un text de ziar. Un cuvînt e doar un cuvînt. Un ziar înseamnă viață și oamenii care au fost dispuși, într-un moment sau altul, să-i dea puțin din vața lor.

Înainte de a se trage cortina mai e timp întotdeauna de încă o dramă. Oficial se numește plan de reducere a cheltuielilor. În numele acestui plan ești pus să decizi care dintre prietenii tăi va pleca. Ești pus să alegi doar pentru ca altcineva a uitat să treacă în fișa postului un fapt numit conștiință.

Dincolo de vremea de afară există o meteorologie paralelă. A oamenilor. Cînd pleacă cineva, temperatura scade cu un om. La noi s-a făcut tot mai frig. Și brusc te întristezi și îți spui: bătrîne, după cum se arată semnele, se anunță o iarnă cumplită.