De ceva vreme, în scrisul poetic românesc, postmodernismul, care dusese poezia în stradă, urmând viața cotidiană și exilând metafora, se apropie de stingerea strălucirii sale. Pare a-și fi epuizat resursele lirice sau cel puțin simte nevoia reînnoirii sale canonice. Dar nu aici se manifestă spectaculosul, ci în tendința de-a se reîntoarce spre temele și tehnicile generice ale genului liric. Cu alte cuvinte, în căutarea unei forme de expresie, s-a preferat, cel puțin în acest moment, canonul clasic. Surprinzător, nu-i așa?
Reîntoarcerea s-a produs lent și încă este în curs de consolidare. Reinstaurarea metaforei și a funcțiilor ei a fost primul pas. E drept, chiar și postmoderniștii pătimași au recurs la serviciile metaforei după ce au reevaluat-o. Dar când o carte întreagă reîntregește canonul clasic, sprijinindu-se pe celebre creații consacrate în mentalul colectiv, redirecționându-le ideatic și tehnic spre sensibilitatea omului modern, atunci, cu siguranță, pare a fi fost un paradox strălucitor! Cum este volumul „Vis” (Ed. Princeps Edit, Iași, 2009) semnat de Andrei Patraș, care rescrie canonul clasic, folosind, pe de-o parte, concepția despre lume și viață consacrată, iar de alta o adaptează sensibilității omului modern. Poetul nu se sfiește să urmeze îndeaproape pe Eminescu, Pillat sau poezia populară, evitând cu rafinament pastișa sau parodia. Nici nu poate fi vorba despre așa ceva! Este o demonstrație viguroasă a unei reevaluări a liricii clasice, dacă vreți, o rescriere a acelor teme care au provocat, în orizontul facerii lumii, fixarea spirtului uman în cuvânt. Dar să ne apropiem de construcția pe care ne-o propune Andrei Patraș:
În primul rând, instituirea unor variante pe seama tematicii poetice în tiparul consacrat de Eminescu în celebrele-i scrisori. Pesimismul dezvoltat de gândirea filosofică germană de la Fichte la Schelling și Schopenhauer devine și suportul său existențial: „Ea ca piatra va rămâne și degeaba îi vei spune/ că fără a ei iubire totul e deșertăciune,/ cum că viața-i o părere și că lumea-i trecătoare”. Sau: „c-o vei duce-n veșnicie dintr-o lume efemeră/ cu-a ta artă, cu-al tău suflet ce la nemurire speră”. Imaginea femeii, inițiatoarea păcatului, nu poate înțelege nici măcar iubirea cea care pune în mișcare universul.
În al doilea rând, poemul într-un vers, folosit de Andrei Patraș drept contrapunct marilor teme universale prin particularizarea lor, adaptarea lor la condiția contemporană, dar fără a păstra rigoarea genului inspirat de Pillat. Altfel spus, sunt și poeme în două sau în trei versuri, apropiindu-se mai curând de varianta japoneză a liricii de acest fel. Într-o formulare sintetică extremă, Andrei Patraș își dezvăluie credințele, idealurile, năzuințele spirituale, iubirile omului de la început de mileniu: „Mergeam pe un câmp/ în noapte/ spre a doua zi”. Și: „De-atâtea ori câmpul a ars în fiecare vară,/ de-atâtea ori s-a prefăcut în scrum câte-o iubire,/ dar tainic, într-o ultimă zvâcnire,/ presimt cum ierburi mari or să răsară…”. Sau: „Ca nebunii fac în van frânghii de nisip”. Sau: „Îmi pare că-altă viață cu tine am trăit”. Și. „Te-așteaptă în colibe săraci plini de iubire”.
În al treilea rând, reîntoarcerea spre poetica populară pe care o restructurează și o include liricii culte. Păstrează sonoritățile (muzicalitatea deplină a versului popular) ca și Eminescu, de pildă, dar în structură și-n esență se exprimă poetul Andrei Patraș. Creația poetului anonim își găsește astfel semnătura, iar oralitatea se scurge în grafia cuvântului. Este aceeași muzicalitate din poezia lui Goethe, Coleridge sau Shelley și-n partiturile lirice semnate Patraș. (De altfel, poetul nu-și ascunde niciodată intenția!). Motivele sunt ocrotite și revigorate în forme pe care, cu modestie, le numește variante. „Se tot pleacă la pământ/ codrul fără de veșmânt,/c-a rămas uitat și gol,/ păsări sure-i dau ocol/și nu-i nimeni să învie/ a lui inimă pustie”. Sau: „Am plecat în pribegie/ c-am slujit fără simbrie,/ numai pentru mândra mea,/ dar m-am străinat de ea./ În pustiuri duce-m-aș/ Cu tot dorul pătimaș./ Cât m-oi duce mi-e totuna,/ că-mi trecu rându’ de-acum…”.
În al patrulea rând, reimpunerea genurilor clasice, în special, balada și cântecul, cu rădăcina în creația populară pe care poeții europeni mai ales au izbutit să-i confere strălucire, cum Michelangelo, Petrarca și apoi Shakespeare au desăvârșit sonetul. Dar de luat aminte este rescierea celor două poeme despre fondarea neamului românesc, Miorița și Meșterul Manole. Spiritul poetic al lui Andrei Patraș recompune Miorița: „Pe line coline trec în înserare, /sângerând prin spații, stelare mioare./ Către țarcul lunii lunecă prin văi,/ latră peste hăuri nevăzuți dulăi.// La răscruci albastre-n noapte lăcrimând,/ ciobănașul cheamă mioarele-n gând./ Semn prin cea mai dragă i-a fost dat de știre/ că vândut el fi-va în straie de mire”. Și Meșterul Manole: „De plumb tâmple grele apasă./ Tu nu mai ajungi, nenuntită mireasă./ Pe drumuri de dor de-i veni,/ zidi-te-voi, Ană, în zorii de zi.// Apoi, eu cădea-voi în hău/ și fi-voi izvor dezmierdând trupul tău…/Drumeții găsi-vor o cană/ din lut zămislită, din trupul tău, Ană…”.
În al cincilea rând, volumul se termină cu o variantă a celebrului poem „Corbul” de E.A. Poe. Pare nefiresc ca un volum de versuri să se încheie cu un asemenea text (ca o concluzie?) Ei bine, după ce am comparat poemul în varianta lui Emil Gulian cu cea a lui Andrei Patraș am avut impresia că ni se spune că traducerea însăși este creație în care sensibilitatea, tehnica și concepția artistică pot reîncadra creația inițială în dimensiunile subiective ale noii forme, traducătorul devenind al doilea autor (Umberto Eco)
Așadar, întregul scenariu liric al lui Andrei Patraș se sprijină pe un neoromantism viguros, cu vocabular specific, construcție. Demonstrația lui Andrei Patraș este strălucită: valoarea canonului clasic continuă să promoveze expresia spiritului etern. Pe această cale talentul poetic indiscutabil a lui Andrei Patraș poate redirecționa creația lirică contemporană!

Liviu Comșia