ar fi putut să tacă, îi este întotdeauna mai simplu, mai la îndemână matca asta binehrănitoare a tăcerilor, cu atât mai mult cu cât are în ea atâtea nuanțe posibile, nicio simfonie nu o poate transpune, în niciun fel egala

sau ar fi putut, mai mult, să aleagă altă cheie în care să dea sens mișcărilor ei prin cuvânt, să preia un alt chip la suprafață, să se ferece și mai bine pe dinăuntru, în loc de denudare sau de devoalare, să se acopere, să pună strat cu strat, citadelă iar să devină, ca de atâtea ori înainte

cumva s-a întâmplat și asta, îmbinarea destul de stângace a tăcerilor cu mișcări pe sub țesături dense, așezate peste cuvinte, așa încât să poată măcar intui cealaltă dorință, obiectul ei, ceva-ul acela încă neatins și nefigurat, ceva-ul acela din cineva care, dincolo de orice camuflare posibilă, își dezvăluia necesara atingere, da, mentală, imaginară, a fantasmei, mai flamboaiantă decât orice aer real din jurul lui, sau al ei

a lăsat însă așa totul, chiar de la început, sur_prinderea și sora ei, curiozitatea fină a spiritului, a pulsului, respirația care însoțește fiecare tușă când se deschid diminețile sau nopțile, când știi că se întâmplă cu adevărat ca totuși cuiva să îi pese cumva de ceea ce regăsește în prag, printre orele mici, ore insesizabile de cei care-și duc somnul și viața între repere fixe

ea își permitea acest dans al ceasurilor, pentru că își cunoștea și revenirea, așa cum improvizase deja cu ani în urmă căderea, pe o scenă, sub ochii unui coregraf, nu a avut nevoie nici atunci de vreo explicație, de vreun punct fix în afara ei, de care să se susțină, se avea pe ea, pe cei din ea

ar fi putut, și mai mult, să fie scorțoasă și amăruie, ori seacă și insipidă, oho, cât de bine știe să desfășoare aroma asta prin aerul îmbibat în putreziciuni, dar a simțit că acum este nevoie de ea, așa cum este ea, simplă și fără alte chei provizorii, fără trucaje ca apărători vitale, a ales un melanj firesc pe care el îl deja trăia, înainte ca ei să i se dezvăluie întâmplarea

sau poate și asta pre_simțise, existența unor ochi îndeajuns de absenți pentru a fi prezenți, îndeajuns de prezenți pentru a se absenta, fără ca acest fin echilibru să fie nociv unuia sau celuilalt

există o grație în aceste mișcări, și nu doar ea le cunoaște fluidul, nu doar ea, singură nu ar fi putut transforma punctul în linie, și nici în orizont larg deschis