Vizionând acasă “Moartea Domnului Lăzărescu” și auzind relatările martorilor la Revoluția din decembrie 89, mi-am amintit dintr-odată ceea ce făcusem în fatidica zi de 22 decembrie 1989, zi ce ne schimbase, ascuțindu-ne simțurile, trăirile, așteptările și mai ales viața cu soarta asta arvunită. Dar toate astea nu neapărat în bine!
Era un fel de toamnă mult întârziată, amestecată cu un soi de iarnă care se lăsase prea mult așteptată.
Se profila o zi ca toate celelalte: obișnuită, calmă ca o așteptare al cărui timp suspendat parcă zăcea pe un decor gri, ceea ce nouă pictorilor ne apărea ca un ideal potențator pentru culoare.
De aceea dimineața mi-o petrecusem la atelier așteptînd vizita unei jurnaliste, căreia doream să-i ofer o lucrare de grafică, în semn de recunoștință și amintire a publicării unor poezii în revista Ateneu, fapt ce constituia debutul meu literar în presa culturală a vremii.
Respectiva doamnă, era receptată la fel ca și acum, ca o persoană agreabilă, instruită, sociabilă până la a fi prietenoasă, și care se bucura de respectul breslei artiștilor și în general al oamenilor de cultură.
Am așteptat-o în zadar până după ora 11, apoi am luat-o pe jos înspre casă.
Aveam de mers aproape o oră, savurând întâmpinarea străzii, orașul, oamenii, amănuntele zilei, fără să mă grăbesc.
De regulă făceam aceste drumuri cu Bădia, care locuia ceva mai aproape de atelier decât mine.
Era o vreme plăcută pentru decembrie și o stare de liniște tocmai învăluia înserarea așternută peste orașul lui Bacovia ca un simbol.
Poate de aceea și amintirile acelei seri sunt vagi, ușor suprapuse ca ale unei fotografii mișcate. În același timp însă ele rămân punctuale, destul de precise dar arse pe contur ca niște imagini puternic impresionate în contrejour de lumina orbitoare a apropierii Crăciunului.
Undeva în zona Pasajului1Mai, devenit ulterior al Revoluției, sau la magazinul Electrotico (niciodată nu voi fi sigur și nici nu voi afla unde s-a întîmplat), am văzut în interior unui spațiu comercial, multă lume adunată și m-am apropiat ca de fiecare dată, crezând că se dă, ceva căutat, la vânzare. Am intrat acolo doar din curiozitate, neavând la mine bani nici pentru autobuz.
Toți priveau atent la televizor, la început nevenindu-le să creadă, apoi tot mai răscoliți de răsuflarea întâmplării reale la care asistau în direct, cum un grup amestecat de oameni, printre care am recunoscut pe Caramitru și Dinescu, făceau declarații la o oră, în care de regulă se transmiteau doar mitinguri, congrese ale PCR-ului, sau vizite oficiale la înalt nivel, dar la care nu se uita, în nici un caz, atâta lumea adunată ad hoc.
Atmosfera și emulația semănau într-o oarecare măsură, cu aceea a grupurilor de locatari adunați pe acoperișul blocurilor în jurul unui televizor și a unei antene înălțate și improvizate, pentru a vedea un campionat mondial de fotbal, prin anii 82.
Pe fețele oamenilor se putea citi șocul, frica, disperarea amestecată cu speranță (depinde pe cine priveai) uimirea și poate speranța împlinirii atâtor așteptari.
Erau imagini, parcă desprinse dintr-o lume paralelă, sau o filmare despre vremi viitoare, când o revoltă bine ticluită, se pregătea să schimbe din temelii societatea în care trăiam.
Ca la comandă, pe strada principală, prin fața mea tocmai alerga liberă, în mare viteză claxonând o Dacie, iar din Hotelul Bistrița, îndreptîndu-se spre sediul politico-administrativ, ieșea fluturînd un steag, ca din culisele unui teatru ambulant, un grup mare de oameni, având în primele rînduri un cunoscut actor băcăuan. Pe lângă ei, ieșind din culisele urbane, trecea în trombă o altă mașină, cu alt steag fluturînd pe geamul deschis.
În acele “moment astral” mă găseam exact în fața sediului politico-administrativ al orașului și puțin înaintea grupului organizat de petrecăreți-rebelionari. Eram în fața lor și aș fi putut ajunge primul acolo, dacă aș fi avut oarece stofă de aventurier sau măcar revoluționar de ocazie și mai ales dacă aș fi avut informații și mi-aș fi dorit cu ardoare așa ceva.
Tocmai ascultasem la Radio Europa Liberă cu câteva seri înaine la niște prieteni, ceea ce se întîmplase la Timișoara. Auzisem țipetele disperate ale unei femei, apoi răpăielile de arme automate cu care se încheia transmisia și făcusem deja comentarii inconștiente.
În acel moment am realizat că băiatul nostru Dragoș, de 11 ani, e singur acasă și că orice s-ar întâmpla trebuia să ajung cât mai repede acolo și mai ales să părăsesc câmpul de luptă pe care tocmai răsăreau din ploaia evenimentelor, viitorii revoluționari cu batalama, ai vechiului și pașnicului târg comercial, de la confluența celor două ape moldave-actualmente orașul ce se vrea modern și care are o veche vocație revoluționară-Bacăul nostru găsit.