Priveam la un monitor cum se mișcă săgeata pe o hartă, indicând locul peste care zburam. Eram undeva deasupra deșertului Gobi la ora 12, noaptea Invierii. Cu o zi înainte, în Otopeni vorbisem cu Ioana despre lumina de la mormântul sfânt, nici eu nici ea nu mai aveam nevoie de un alt semn de la Dumnezeu că există, dacă era adevărat ce spunea preotul ei din Pantelimon.
M-am comportat exemplar, am adormit de câteva ori, invelită în pătură, cu genunchii la gură, cu tălpile ridicate pe mânerul banchetei din fața mea. Dorm in avion, la 12 km deasupra Pământului, mi-am domolit frica.

Curaj si disperare, speranță și osteneală, a trecut un an de zile de când Irina mi-a spus cu o liniște suspectă, la telefon, „am o veste rea, glioma gr. III”.
Și nimic n-a mai fost la fel.

*
Din avion China se vede ca o planetă de piatră, peste care s-a așternut praful. O culoare de blană de șobolan, o lume postcataclism, abandonată și ponosită.
Vecinii mei din avion, doi tineri care invățau undeva in Europa, aduceau acasă cozonaci italienești.
În aeroport m-am întâlnit cu Juan,el pleca...eu veneam.

Am facut o oră și jumătate din Beijing în Yanhua, cu mașina.
Un microbuz trimis de clinica doctorului Li, șoferul mi-a luat din mână cele două valize, geanta cu ouă și cozonaci și-a aruncat-o pe umăr, tăcut și hotărât. Le-a așezat cu grijă între banchetele din spatele mașinii.
I-am privit curioasă mersul, parcă purta o povară nevazută în spate. Puțin aplecat spre față, cu mâinile pe lângă corp și palmele îndreptate înapoi. Îmi amintea de o ilustrație cu mersul biped la hominide, dintr-un manual de liceu. A deschis cu efort o portieră glisantă, am străns din dinți la zgomotul rulmenților neunși, și m-a invitat să urc in mașina lui…cam veche. Înăuntru un miros puternic de benzină, a închis portiera la loc, am plecat.
N-a scos nici un cuvânt sau măcar o interjecție tot drumul, în limba lui sau în orice limbă, așteptam să aibă un radio sau casteofon, dar nu avea. Am tăcut și eu.
Claxonul e foarte folosit, se claxonează unii pe alții lung și asurzitor, iși fac șicane și se tamponează. Мiliția peste tot pe autostradă.

Mă întrebam ce vărstă o fi având șoferul acesta tăcut. Putea avea oricât între 30 și 60.

*
În curtea clinicii foială, chinezii se mișcă în mare viteză.
Zâmbareti, zgomotoși, băgăcioși, prea băgăciosi și identici.

Irina a țopăit cu mine în brațe câteva minute, trăgea după ea stativul cu perfuzii, mă temeam s-o ating, într-o mână aveam geanta cu cozonaci și ouă roșii. Am simțit vitalitatea din îmbrățișarea ei. Irina avea forță! Așa am primit prima veste despre starea ei, dintr-o dată am simțit gustul speranței. Speranța are gustul sângelui cald.
În jurul nostru au început să mișune asistentele, vorbeau toate deodată, gesticulau si dădeau din cap că au inteles…eram Irina’s mother. Nu simțeam niciun fel de oboseală.

Undeva pe la mijlocul coridorului lung, un băiețel cu o tigaie mare într-o mână și un capac în cealaltă se oprise din cauza gălăgiei și privea curios la noi.
Matias. Nu m-a recunoscut când l-am strigat. Am vrut să-l iau în brațe, m-a dat deoparte și s-a lipit de piciorul Irinei.