agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-14 | |
Foarte multă lume îl cunoștea pe poetul și omul de cultură Adrian Păunescu doar din manifestările sale în Cenaclul Flacăra. Multe poezii de ale lui erau pe buzele tinerilor în acorduri de muzică folk și cam atât. În rest legende, mai mult sau mai puțin măgulitoare, referitoare la existența reală a omului Adrian Păunescu. Om pe seama căruia se puneau, desigur, și multe vicii și păcate, inclusiv acela de a fi prieten cu Zoe și Nicu Ceaușescu și poetul de casă al cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu.
Puțini tineri ai acelei vremi, dacă nu făceau parte din Cenaclul „Flacăra” au avut, însă, norocul să-l cunoască personal, să stea de vorbă cu acest mare spirit și să-i simtă respirația uriașă față în față. Eu sunt unul dintre cei care au avut, în secvențe destul de scurte, acest noroc. Între anii 1976 – 1980 eram unul dintre tinerii profesori ai Liceului din Baia de Arieș. Un tânăr profesor care, pe lângă alte multe năzbâtii pe care le făcea, mai scria și poezii. Și dorea din tot sufletul să se afirme în orice fel posibil pe tărâmul acesta literar. Nu încercasem încă la cei 26 – 30 de ani ai mei să scot o carte, dar mă gândeam tot timpul la asta, amânam, însă, mereu ziua în care să mă duc să bat la ușa unei edituri, să-mi încerc norocul și valoarea talentului care mă chinuia încă de prin clasa a VII-a. Atunci când am publicat prima poezie cu titlul Zmeul în ziarul Unirea și care poezie, printre altele, mi-a deschis drumul spre schimbarea numelui de familie. Căci în urma acestor apariții în ziarul pomenit și la sugestia unor redactori ai săi (Virgil și Ion Sângereanu, de exemplu) am devenit Mălin. În această perioadă a mea, cu ani „tineri și dezmățați de salvă”, vorba lui Esenin, s-a întâmplat și prima mea întâlnire cu Adrian Păunescu. Nu mai știu exact anul, nici luna, nici ziua. Ceea ce știu este că pe lângă cenaclul Flacăra Păunescu mai era și realizatorul unei emisiuni de televiziune cu genericul Antena vă aparține. Colinda prin județe și, în colaborare cu organizațiile UTC, descoperea și promova talente de tineri creatori în toate domeniile artei, dar mai ales muzică și poezie. Așa m-am trezit și eu adus, ca tânăr poet, din Baia de Arieș la Casa de Cultură a Sindicatelor din Alba Iulia unde Adrian Păunescu făcea o preselecție pentru această emisiune. De fapt, ca să fiu sincer, era chemată să fie înregistrată recitând soția mea, Dora Mălin, care se afirmase deja în montajele literar-muzicale din Cântarea României ca o foarte bună recitatoare. Eu o însoțeam doar în calitate de soț și de autor al acelor poezii pe care ea le recita cu atâta talent încât fusese recomandată poetului Adrian Păunescu de către activiștii UTC județeni (în primul rând de secretarul cu propaganda de atunci al acestei organizații, d-l Ioan Rus, senatorul și prefectul nostru de mai târziu și căruia nu contenim să-i mulțumim pentru multul bine pe care ni l-a făcut în viață, în timp ce alții ne-au dorit și ne-au făcut, de multe ori, atâta rău!). Ne-am trezit deci într-o bună zi în sala mare a Casei de Cultură a Sindicatelor cu un Adrian Păunescu tânăr cu părul mare și cârlionțat, cu niște ochi de oțel îngândurat, dar aprig și cu un glas de tunet. O făptură mare, uriașă mi se părea mie, sărind din sală în scenă și invers. Dirijând coruri, apostrofând interpreți, recitatori, formații, oprindu-le la mijlocul frazei și punându-i s-o ia de la capăt cu o sabie de glas care șuiera prin sală: ”Ce-i asta, nu-i bine, încă o dată!”. Îl priveam fascinat de undeva de la mijlocul sălii, mă uimea, dar îmi provoca și un fel de teamă nelămurită. La un moment dat s-a întors spre sală și a întrebat: „Cine-i Dora Mălin? Se află în sală? Să urce în scenă!”. Soția mea speriată mi-a prins strâns mâna și mi-a zis: „Nu mă duc. Sau hai cu mine!”. Poetul văzând-o agățată așa de mâna mea a întrebat: „Dânsul cine-i?”. – „Autorul versurilor pe care eu trebuie să le recit”, a răspuns soția. „Și soțul meu”. „Ia veniți încoace amândoi. Ce ai doamnă ți-e frică de mine? Așa arăt de rău? Ce i-ai făcut copile? De ce tremură așa? Deci tu ești autorul acestei frumoase poezii intitulată Prag de patrie, atât de bună de parcă aș fi scris-o eu. Ba chiar sunt invidios că n-am scris-o eu. Felicitări!”. Și mi-a întins o mână mare și grea ca o lespede umedă smulsă din zidul unei fântâni. Nu știam că Adrian Păunescu era doar cu șapte ani mai mare ca mine. El fusese unul dintre idolii studenției noastre, alături de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Nicolae Labiș și alți câțiva, ale căror volume întregi le știam și le recitam pe de rost. Acum îl aveam în față și nu-mi venea să cred că mi-e atât de sfială, că aveam un nod în gât cât unul dintre cei mai mari cartofi pe care i-am smuls vreodată din piciociștea bunicului și că nu puteam zice nici un cuvânt. Am auzit doar la un moment dat că Păunescu ne-a dat o poruncă scurtă: - „Copii, în scenă amândoi! Acum! Mi-a venit o ideee – Veți recita împreună. Doamna o strofă, tu cealaltă și tot așa. Ia să vă aud!”. Am recitat. Ne-a oprit de mai multe ori. Ne-a urlat că nu-i bine. Că mai cu patos, că mesajul acestei poezii cere forță, etc. Aș minți de fapt dacă aș zice că mai știu ce ne-a zis, oricum, de emoție, nu mai auzeam nimic. Repetam doar mecanic ceea ce poetul din fața scenei, din sală, ne cerea. Apoi am auzit doar, „gata, e bine așa, s-a înregistrat, acum altceva”. Am coborât în sală și bineînțeles am rămas acolo, undeva în spate, pe tot timpul înregistrărilor următoare. Așa am avut ocazia să aud și să pot povesti acum încă o scenă cu un Adrian Păunescu plin de haz, cu un simț al umorului și al situațiilor paradoxale fără egal. La un moment dat în scenă a intrat un om mai mic de stat, fragil și tremurător ca o umbră de trestie. Era profesorul de muzică Ioan Haplea, dirijorul unui cor, sau așa ceva. Adrian Păunescu l-a întrebat: - „Cum te numești dumneata” – „Haplea” a răspuns sec profesorul. – „Cum ai spus, Haplea – nu se poate, ironia sorții, domnule, pe dumneata să te cheme Haplea și pe mine Păunescu. Ha, ha, ha, păi nu trebuia tocmai invers: pe mine să mă cheme Haplea și tu să fii Păunescu? Hai să facem schimb de nume, domnule, trebuie să facem schimb! Dar până atunci, Păunescule, hai la treabă. Antena îți aparține!”. Așa am apărut eu și soția mea pentru prima dată pe ecranul alb-negru al televizorului ceaușist, așa am devenit cunoscuți la noi în comună, apoi pe toată Valea Arieșului, apoi în județ și de ce nu și pe undeva prin țară. După aceea aparițiile la televizor s-au repetat și prin emisiunile altor realizatori care „furau” de la Păunescu talente descoperite de către acesta și le valorificau la rândul lor. Așa am ajuns ca în toamna anului 1980 să fiu luat de la catedra de franceză pe care o aveam la liceul din Baia de Arieș și să fiu adus director la Biblioteca Județeană Alba, iar de aici la Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă și la Comitetul de Cultură și Educație Socialistă unde am rămas (cu o scurtă întrerupere corecțională, dat fiind afară tot pentru poezie, între anii 1983 – 1985) până la Revoluția din 1989. Așa am prins curaj și m-am dus cu primul meu volum de versuri la Editura Facla, Timișoara, m-am prezentat la directorul acestei edituri, scriitorul Ion Marin Almăjan, care m-a și ajutat și în 1982 am debutat cu placheta Zodia mărturisirii. Cu această plachetă de versuri am o întâmplare mai puțin plăcută în legătură cu întâlnirile mele cu Adrian Păunescu. De la apariția cărții gândul meu era cum să ajung să i-o dau cu dedicație poetului. Nu aveam adresa lui, nu știam unde l-aș putea întâlni. Dar chiar în acea vară, aflându-mă în concediu la mare, ocazia a venit. Am văzut un afiș în care Cenaclul Flacăra era prezent într-o anumită seară la teatrul de vară din Eforie (Nord sau Sud, nu mai știu). Asta este, mi-am zis. Aici îl prind. M-am dus acolo, nu am intrat la spectacol ci am stat la poartă până când, înconjurat de o mare de tineri, poetul a ieșit. Nici acum nu știu cum mi-am făcut loc printre picioarele și trupurile celor care se îmbulzeau să-l vadă și să-i vorbească. Știu doar că am reușit cumva să mă proțăpesc, cu pacheta în mână, în fața sa și să-i spun. – „Domnule Păunescu. Eu sunt Dumitru Mălin, poetul de la Alba Iulia pe care l-ați lăudat și dat la televizor, la Antena vă aparține. Mă mai țineți minte?”. Iar el încruntat și parcă furios: - „Da, și ce vrei? – „Nimic. Vreau să vă dau o carte, prima mea carte de versuri, pe care am reușit să o public și datorită Dvs. Vreau să vă mulțumesc, v-am scris o dedicație...” și nu știu ce-am mai bâiguit, împiedicându-mă de picioarele celorlalți deoarece poetul nu se oprise, vorbea cu mine din mers, cu destul de mare nepăsare. A luat cartea, a îndoit-o în două-trei și a băgat-o ca pe-o simplă hârtie de împachetat marmelada undeva într-un buzunar al hainei sale largi. S-a dus fără să-mi adreseze nici un cuvânt de încurajare, de felicitare n-am văzut nici o emoție pe fața lui, l-am pierdut în mulțime, am crezut că la primul tomberon va fi aruncat placheta cu versurile mele fără să o citească. Dar surpriză, după câțiva ani, poetul fiind iarăși prezent la Alba Iulia, de data aceasta la Catedrala Reîntregirii, oaspete al episcopului mare iubitor de oameni de cultură Emilian, ne-am trezit din nou față în față. Și când eu am fost provocat să recit una dintre poeziile despre moți din acea plachetă, Adrian Păunescu mi-a luat vorba din gură cum se zice, și a continuat să spună el mai departe poezia mea pe de rost, cu glasul acela pe care mulți se străduiau să-l imite, dar puțini reușeau. Am rămas perplex, cu sufletul atârnat de buzele lui Păunescu, el recitându-mi poezia până la capăt. L-am iertat atunci pentru toată obida pe care mi-a stârnit-o cândva la Eforie. O ultimă amintire vreau să vă mai povestesc în legătură cu Adrian Păunescu. Era în ziua de 30 noiembrie 1989, cu doar 2-3 săptămâni înainte de revoluție. Organiasem în cinstea Marii Uniri o manifestare cu elvii din liceele albaiuliene la Sala Unirii. Când am ieșit de acolo am văzut că în ciuda unui ger cumplit, pe troatuarele din jurul Sălii Unirii erau niște civili suspecți, îmbrăcați la costum, care nu știam ce făceau pe acolo. L-am recunoscut pe unul ca fiind scurist local și m-am dus direct la el întrebându-l: - Ce faceți voi pe aici, de ce vă crapă picioarele de ger pe trotuare, ne păziți pe noi cei care spunem poezii și cântăm cântece patriotice în Sala Unirii? – „Nu, băi, mi-a răspuns furios securistul. Dar nebunul ăsta de Păunescu este aici, la Episcopie, invitat de Emilian, și de azi-dimineață nu iese de acolo. Murim de frig, e deja ora trei și nu mai pleacă. - „Da ce aveți voi cu Păunescu. De ce să iasă? De ce să plece?” – „Păi cum de ce. Că-i destul să facă ăsta o strigare și sute de oameni se iau după el și cine știe ce mai iese! Avem ordin să-l păzim până pleacă. De-ar pleca odată dracului că nu mai putem”. Deci ăsta era poetul de casă al lui Ceaușescu! Băgase frica în autoritățile ceaușiste, se temeau că el ar putea da startul unor mișcări de masă, când colo revoluția a pornit de la Tokes și l-a împins în față, la televizor, să strige „Fraților am scăpat! Dictatorul a fugit!”, pe Mircea Dinescu. Două strofe de ale lui poate ar mai fi de adăugat pentru cei care și acum, post-mortem, nu contenesc să-l hulească, să-i caute hibe: "vorbeam cu mine nu vorbeam cu voi trezeci și trei de ani v-am dat rapoarte și-acum când nu e cale înapoi eu vă sfidez din propria mea moarte tot ce am spus îmi pare bine spus dar spus de mine nu de lumea lașă ceva s-a rupt din mine și s-a dus o inimă cât cerul uriașă" |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate