agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-24 | | Mărturisesc că uneori mi-e tare dor să mai călătoresc cu trenul. E-n firea noastră omenească să vrem mereu ce nu avem sau nu putem. Tot așa de firesc o să vină și întrebarea: – Ce sau cine te oprește? Nu altceva decât lipsa mea de umor, adică a unui antidot, a unei terapii, a unui mod de a para surâzător glumele proaste ale soartei. Pentru că nu putem de cele mai multe ori schimba realitatea, nu ne rămâne decât să schimbăm felul de a o vedea. Cum să-ți păstrezi umorul când trăiești acum, aici? Cum să-ți păstrezi umorul când plânsul pândește mereu ochiul lumii? Și, pe urmă, marele Homer spunea că „râsul e apanajul zeilor“. Sfidând toate informațiile cu care ne înarmează presa în mod constant, cum că numai condiții pentru călătorit nu am avea în trenuri, am ales în final această opțiune. După goana nebună a acestei veri, când deasupra asfaltului, de atâta căldură, aveam impresia că dansează fata morgana, a venit și o zi magnifică de toamnă când mi-am spus în sinea mea: în viață trebuie să mergi, nu să alergi. Și, așa, într-o după amiază de octombrie m-am prezentat la un ghișeu de gară, am cumpărat un bilet și cu o neliniște adolescentină am așteptat să urc în trenul care avea să mă ducă spre locurile natale. Nici pe departe nu era un motiv de bucurie. Mai trece un timp. Și tot mai greu. Mă uit la ceas. În jurul meu, lume. Ciudată. Trenuri sosesc, trenuri pleacă. Miros de șină. Despărțiri, îmbrățișări, promisiuni, incertitudini, împăcări, răspunsuri sau cum îmi place să spun: aici se țes mereu povești de viață. Martore mute sunt gările care rabdă perfidele noastre chinuri și par să spună: – Nu-i vina noastră că nu a fost să fie... Părerea mea este că oamenii nu au un timp al lor. Timpul își are oamenii lui. Și aveam să mă conving de acest lucru imediat ce soseam la destinație. Mi-au fost de-ajuns doar 30 de minute să-i privesc pe cei ce trec prin timp unii pe lângă alții și să constat că plânsul chiar de vine e nestatornic, că suferința e pasageră, că vorbirea de cele mai multe ori e noroioasă, că inima a devenit un vas de pământ gata să primească gândurile noastre. Doar vocea stridentă și cadențată a celei de la informații care anunța sosirea trenului meu m-a smuls dintre privirile călătorilor pe drumuri neștiute, care păreau tot mai blazați și dădeau senzația că nu mai știu nici cine sunt, nici de unde vin sau pleacă, ci, doar că viața li-e tot mai plină de nimic. Cu resemnarea celor ce urma să găsesc într-un compartiment de tren în scurta mea călătorie de vreo 2 ore, am urcat și m-am așezat cu gândul la toamna care mi-a adus mereu numai tristeți, începuturi sau sfârșituri. V-am spus vreodată că ochii mei au plâns cel mai mult toamna? V-am spus vreodată că burnița toamnelor reci îmi bântuie sufletul ca o dulce otravă? V-am spus vreodată că ceața toamnei parcă e crescută din mine, că mă dor ploile care se-ntorc iar și iar, soarele mai mic și norii opaci, că mă dor spinii care iau locul florilor, că mă dor frunzele uscate care țipă sub tălpile mele? V-am spus vreodată că mă dor toamnele? Trenul lasă în urmă decorul priveliștii din care nu lipsește Mureșul. Instantaneu îmi amintesc de legenda celor două râuri, Mureș și Olt. Așa îi chema pe fiii duși în căutarea tatălui lor, un împărat plecat la război. Feluriți la gânduri și la fire. Unul liniștit ca noaptea pașnică, Mureșul, iar celălalt, Oltul, iute și aprig. Nici n-au plecat bine din pragul casei că n-au ascultat de sfatul împărătesei să fie mereu împreună. Unul a luat-o spre miazănoapte și altul spre miazăzi. Dar Mureșului i s-a facut dor de fratele lui Oltul și întristat s-a întors spre miazăzi sa-l afle. Nu l-a mai aflat, ba s-a și rătăcit, dar și-a continuat drumul tot cu inima liniștită și în pace. Împărăteasa a alergat să le curme drumul, dar zadarnic. N-a mai fost chip să-i ajungă, pentru că mergeau în părți diferite. Pierdută printre gânduri și-n față cu un amurg portocaliu, iată-mă ajunsă la destinație. Orașul tinereții mele. – Taxi! Vă rog să mă duceți la Spitalul Municipal. Da. La spitalul în care pe unul dintre paturi își trăia suferința cu demnitate tăicuțul meu. În ultimii ani am fost mereu în preajma lui și nu știu să spun ce-am fost, și-acum ce sunt, dar am simțit mereu din palidele lui priviri că-i de-ajuns să mă vadă și să mă strângă la piept, ca mereu să se reîntoarcă din ghearele morții. Și, așa, la ceas de seară mi-a făcut o mărturisire: – Ascultă fata tatii! De câte ori tatăl meu și bunicul tău se îmbolnăvea mă duceam degrabă la căpătâiul lui. Și-mi spunea mereu același lucru: – Fiule am să mor cu durere în suflet. Că nu te-am avut aproape atât cât aș fi vrut! Doctore! Dacă în acea seară ai fi fost de gardă ți-aș fi spus o poveste de viață, iubire și respect dintre un tată și o fiică. Acea fiică pentru care într-o primăvară tare geroasă, demult, tatăl ei, bărbatul de astăzi de pe patul de spital, a mers mai mult de 20 de kilometri prin nămeți mari și viscol ca să ajungă la ea cât mai repede cu un ou roșu de Paști și o bucată de cozonac. Să nu fie singură și tristă atunci, când la rândul ei, stătea tot pe un pat de spital. Tot cu o problemă de viață. Dar nu meriți doctore! E prea sfântă această poveste pentru mine și viața mea. Și, după cum scriam mai sus, timpul își are oamenii lui. Și acest timp e al tău. Mă doare povara jocului netot pe care-l faci și în care ai fost predestinat atunci când îți privești bolnavii nu ca pe niște pacienți ci ca pe niște dosare. Cum ai putut să-i grăiești măicuții mele triste și făr de sprijin în acel moment când gâtuită te-a rugat: – D-le doctor faceți ceva că moare sub ochii mei! I-ai răspuns: – Să moară! – Domnule doctor e foarte slăbit și cade imediat: – Să cadă! – Domnule doctor cum să-i spun fetii mele că tăicuțul ei s-ar putea să n-o mai vadă? – O să se resemneze! Doctore, doar tu, acel doctor ce-ai venit din lumea umbrelor fără ființă, știai că durerea vine din obsesie? Eu nu m-am resemnat nicicând și nici nu pot. Mă întreb tot mai des: Cum va fi lumea mea fără bătrânul meu tată? Da. De asta mă dor toamnele pentru că îmi stăruie în minte că au ceva cu mine! De ce doctore ai apărut în această toamnă? De ce mi-ai întărit obsesia că toamnele mă dor tot mai mult și că viața îmi va cere într-o zi socoteală? Zi de toamnă! Fii mai înțelept. Nici tu nu vei scăpa. Nici măcar de propria-ți conștiință, care-ți va șopti și ție peste un timp că această minune primită în dar se cheamă viață! Iar tu, uneori, poți fii făcător de minuni! Și ce mult mi-ar fi plăcut să te numești... doctor Mureș! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate