aș fi vrut să-ți desenez
un poem cu rădăcini de iarnă
în care ai fi fost pelerinul
ajuns în țara vântului
să cucerească o rodie misterioasă


dar te-aș fi mințit

nu știi câte obsesii mă spânzură
de talpa nopții
cât de mult mă sperie dimineața
colțul gol al camerei
alb ca o singurătate prea înaltă
câte morți îmi traversează ziua
câte resturi de rugăciuni las
pe masa din cafenea

orbesc de atâtea cuvinte
care vor să fugă din mine

mai bine te știu străin