agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2109 .



incongruențe (3.întunericul)
personale [ ]
(fragmentarium)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [literesicifre ]

2010-12-03  |     | 



„o, cât de tare lucește, lucește continuu
flama focului, focului rău”

Cu șiretul de la bocancul stâng desfăcut, pășeam prin viață sub rafalele celui fără de... Degeaba strigi la mine ca și cum ai aștepta ca moartea să-ți ia armele. Nu există moarte în stare de asta. Iar cuvintele lui pășeau prin viață demne de-a fi aruncate în borcanul cu urme de cretă. Nu există viață care să-ți cuprindă zbaterile cu tentă de gloanțe și sânge și carne sfâșiată. Cocoșul sărea pertinent cu pieptul în față, și, deși aparent nu apăra nimic între ziduri de aer și lemn putrezit, aripile lui se desfăceau în spasme ca valurile mării, iar aerul părea să prindă contur sub șlefuirile lui, ca o sculptură imprevizibilă până în detaliu, dar cu străluciri de cristal de gheață în dislocările ei, astfel încât nu puteai să nu te întrebi asupra întâmplării ce genera laolaltă și schijele sculptate de gloanțele turtite de coaste și tăișul morții baroce a unei necuvântătoare prinse în aceeași luptă a ultimei clipe. Întâmplare sau...? Iar el scuipa și striga și scuipa și striga înainte. Ca un tuberculos. Moartea are multe cuvinte pe care le taie cu dungă neagră în recenziile repetate ce i le aduce viața. Dar cuvântul ultim îl lasă indiferent cât de roșu, ca pe un punct de fisură în orice va naște vântul prin pânzele aspre ale cămășii celui spânzurat, prețuită o clipă în asprimea ei de mâna copilului, prețuind infinit în cuțitul ce taie alte pânze și-alte pânze, neregăsind asprimea uscată a sângelui celui părăsit de cuvânt. Pietrele ce se sfarmă una pe alta mă duc cu gândul la calupul de brânză proaspătă pe care țăranul, ce zic stăpânul le taie ușor sfărmate cu același cuțit, fier cu lama lată cu care a tăiat gâtul iezilor doar de-o săptămână-două sugând laptele astă primăvară; în urmă privesc și văd doar umbră, iar când privesc înainte o umbră decapitată, din gâtul ei țâșnind lumini și umbre amestecate, nelăsând putința de-a mai separa ceva. Poate din asta se naște depresia cea mai cruntă, invertită – speranța. Cea mai vie dintre bolile omului.

Și totuși zâmbeam în timp ce el îmi făcea cu mâna plină de sânge semne de ruf-ta-ta, ruf-ta-ta, n-o să știți măi oameni buni moartea mea. Dar eu îl știam și scuipam și luam arma și trăgeam și strigam și râdeam aproape isteric de nevolnicia coclită. Și gloanțele se striveau de coaste și carnea țâșnea liberă cum zburdau mieii pe luncile acelea incredibil de verzi primăvara. Și loveau ca un aluat cheagurile de sânge în făina moale-a țărânei chipul schimonosit de groază al pietrei, al păsărilor ce-i apăsau cu ghearele umerii și al ierbii care-i ținea în căuș tălpile. Iar el nu cădea, așa cum nici nu plecase din pântecul mamei, ci tot acolo era ca un sâmbure, incredibil, imponderal, viața întreagă fiindu-i doar o impregnare a vibrației surde ce sclipea sporadic în inima lui răspândită în pată de ulei către particulele ce-i sprijineau încă de la primul țipăt căderea și de aici în cele alăturate și de aici tot așa până când sclipirea însăși părea a se estompa și viața îl sorbea în întregime aproape, niciodată întreg. Aproape, pentru că în cele din urmă așa cum inspiri disipând focul și apa și pământul și lemnul și carnea în granița strâmtă de clopote întoarse înlăuntru spre șlefuirea timpului de sânge, vibrând, așa și expiri, împărtășind tuturor cele rupte de pântec. Iar el, precum fumul ce reintră în flăcări, se regăsește întreg în pântecul mamei, în pântecul tău, în pântecul tuturor mamelor și tuturor pruncilor. Închipuie-ți groaza ce lovește pentru prima dată când ochiul iubitului întâlnește în ea, în loc de vibrația ce-i lipsea corzii sale întinse cu palma deschisă, ura. Ură! Ură și groază! Strigăt! Acesta era chipul meu răsturnat în timp ce zâmbeam pășind cu șiretul de la bocancul stâng desfăcut în el, aceasta era piatra ce deschidea mii și mii de pori invizibili în urlet, așa și iarba sub cheagurile negre, fără a mai atinge vântul vreodată cu degetele-vârfurile întinse. Iar reflectarea indiferent cât de lent fisura, desfăcea orice întârziere a clipei, orice lucire ce-și mai dorea cărbunele ascuns în vatră de ceea ce atât de pertinent strivindu-și pieptul apăra în saltul plin de pene și sânge. Și în timp ce trăgeam cu bolțul de metal ultimul glonț cu vârf plumbuit prin țeava fierbinte, tălpile mele deveneau mâloase și sângele devenea fluid ca laptele. Și, în implozie, făceam cu mâna murdară, crestată ruf-ta-ta, ruf-ta-ta, n-o să știți măi...

Iar inima, cu aorta și trunchiul pulmonar corect disecate în borcanul cu urme de cretă, lovea plutind în eter cu vârful de pereții de sticlă ca un deget de copil curios într-o oglindă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!