Grandios pășește agale pe poteci,
Prin înfundături de munți, prin locuri reci,
În arșița verii prin ceață și ploi,
În deplină libertate, prin noroi.

Pe la stâni strecoară spaima printre oi,
Apucă ce-i place, sau ce-i de soi,
Cu nasul în miere, cu botu-nroșit,
Tratează albina... în mod iscusit.

Își apără puii de omul zărit,
Sigur îl atacă, de este rănit,
Dar nici la hoit să nu fie deranjat,
Iar de brusc apare, l-a și atacat.

De om îi este frică... pleacă mereu,
Dar să nu-l întâlnească instantaneu,
Iar de nu se mișcă, nu-i face nimic,
Chiar de-n două labe, îl scuipă un pic.

Îl privește adânc în ochi atât de blând,
Și-i testează nervii... în fața lui stând,
Dar de fuge omul, după el se ia,
Din instinct se duce și-l lasă când vrea.

Prin grădini doar toamna se suie prin pruni,
Oamenii nu-s ospitalieri și buni!
În tarlaua-n care dă de păpușoi,
El când se hrănește... mai strică în toi.

Dar la om, cu capul este o problemă,
Deci aici atacă, îl scoate din schemă,
Sau poate mușca din el și pe la plămâni,
De mâini și de picioare îl prinde la stâni.

Îl scalpează iute, nu e de gândit,
Îl plesnește tare, de l-a necăjit.
De picior îl prinde, poate să-l arunce
Și de nu se mișcă...atunci el se duce.

Omul, doar " o sută unu" a rostit,
Zece metri-n fugă, a și depășit.
Pe un mistreț cu dragoste îl strânge
De intestinu-i prin urechi ajunge.

De mistrețu-i mare, se luptă cu el,
S-ar putea să moară în acest duel.
Uneori câinii când l-au atacat,
Le-a atins coloana, de s-a fracturat.

De ajutor omului nu i-a sosit,
După ce îl prinde sau l-a și ciuntit,
La doar cinci metri de el se așează,
Calm, așteptând, frumos îi stă de pază.

Pădurea e a lui împărăție,
Nu-i prea place ca deranjat să fie!
El, pașnic, furios, curajos, umil,
Trăiește-n a lui lume, cu al său stil.

Grandios printre izvoare sau desiș,
Cu mii de păsărele de prin frunziș,
Cu ale lui probleme, îngândurat,
Deranjat să fie, s-a cam săturat!