Toth Arpad, 48 de ani , Chiuruș.

1. Era în anul 1978 și pe atunci locuiam la bunici în satul Păpăuți.
Bunicul, Bede Barabas, era paznic de vânătoare pensionar, dar îl solicitau mereu să facă observații și să organizeze vânători, mai ales că era o zonă în care tovarășul Nicolae Ceaușescu venea mai des. Când venea tovarășul Ion Gheorghe Maurer, fiecare gonac avea pachețelul lui de slănină și ceapă.
Bunicul mă purta de multe ori cu el prin pădure, mai ales la observatorul de urși de la Chiuzul Păpăuți, care aparținea pe atunci Filialei de Vânătoare din Sfântu Gheorghe.
După ce puneam mîncare la urși în troacă, ne duceam în obsevatorul închis și așteptam sosirea urșilor. Bunicul, născut în 1912, nota ora sosirii, plecării, punctajul, deci mărimea ursului. Botezasem fiecare urs. Fiecare avea numele său.
Era în jurul orelor 19. Urșii veneau de pe la orele 16 până pe la 23 pe rând, la început cei mai mici, apoi cei mai mari.
Stăteam pe rând la geam la observator, la început mă lăsa pe mine, apoi când începeau să sosească cei mai măricei, stătea el.
Cum stau pe scaun și priveam cum mănâncă ursul, deodată văd că se apropie de observator și vine chiar sub el. Observatorul era construit pe patru stâlpi puternici, la înălțimea de circa 2 metri de la sol.
Deodată simt că se mișcă puternic observatorul. Bunicul era în pat și ațipise. Sare din pat și se repede la sobă. Îî spun că este cutremur. Nu trecuse prea multă vreme de la marele cutremur din 1977.
"- Da, zice el, e ursul!"
Apoi clătinarea observatorului s-a opit.
Ce se întâmplase. Bunicul lăsase câțiva saci de concentrate în pridvorul observatorului, ceea ce nu mai făcuse până atunci. Ursul a simțit aroma concentratelor și a venit sub observator și l-a scuturat puternic.

2. Tot prin acel an, stăteam amândoi cu bunicul la observații, la fereastra observatorului.
Era la troacă penultimul urs, deci al doilea ca mărime dintre cei 11. Deodată ridică capul și este atent. Știam că sosește ursul cel mare, bătrân. Îl botezasem "Bălosu", pentru că-i curgeau balele când mânca din troacă.
Ne era cunoscută scena care va urma, pentru se repetase de atâtea ori în decursul anilor. Cel mic trebuia să cedeze locul celui mai mare.
Dar de data aceasta nu s-a întâmplat așa.
Cel mai mic, dar musculos, a rămas în continuare la troacă. Vine cel mare, cel bătrân și se duce la troacă. Cei doi urși erau de o parte și de alta a trocii. Așteptam cu nerăbdare ce se va întămpla. Era pe la ora 23 și era lună plină.
Se ridică ambii urși în două picioare, troaca din beton fiind între ei. În fracțiuni de secundă își încleștează gurile, amândoi cu gurile deschise, s-au mușcat reciproc, deci și-au introdus gura deschisă în gura celuilalt. Făceau niște mișcari de balansare a capului în arc de cerc, într-o parte și alta.
Totul decurgea foarte repede.
Deodată cel mai mic și musculos, parcă, dacă îmi amintesc bine, îl botezasem Þiganul, își scoate iute gura din gura celuilalt și-l mușcă de antebraț. Am zis antebraț să se înțeleagă mai bine. De fapt labele lor erau pe la subsuoara celuilalt, cum stăteau în picioare, parcă se îmbrățișau, ca într-un dans.
Lupta se termină fulgerător. Ursul cel mare își arată laba fracturată și scoate un urlet de răsuna toată pădurea. Era îngrozitor! Cel mare pleacă, cedând locul celui mai mic, dar mai musculos. Asistasem la o schimbare a ierarhiei dintre urși . Asta e legea naturii!