adâncime
albul are curenți pe care vin lent monștri marini
nopți palide tremurate, cu mușcătură de
văduve hămesite colindând iarna în haite prin cimitire
lumânările își mănâncă flacăra
tu - unghiile, până ajungi la inimă
la flacără
sau nu

saltul rămâne departe
ceva mic aproape neștiut
neînțeles camuflat în luptător de gherilă
undeva între dunele albe ale unei imensități oarecare

jocul de alb și lucire
lumina rece pe care alunecă aburul sfârâind din crupele tăioase ale cailor
fâșâitul zăpezii rupte
fuga spre ceva-ul
știut de cei ce nu spun

în urmă pământul cu burta mare despicată
nu știi de unde tot vin rănile roșcate
aparent incurabile
de parcă pielea ți s-ar tăia singură pe dinăuntru și
tot ce ai - ești
iar acela ar vrea să plece într-o călătorie îndelungată în afara ta

totuși e limpede
viteza fugii de sine transformă fiecare oră într-un cuțit
dar nu te oprești, incubus-ul personal te-ar ajunge din urmă
prin oglinzi privirile ți s-ar întoarce să-ți muște fața mâinile
înnebunite de frică, și
tot ce-ai lăsat în urmă din tine
s-ar izbi la loc între oasele tale

iar eu nu te opresc
nu în noaptea asta lungă de viață -
n-ai ști decât să te întredeschizi
să presimți cu ochiul cețos al copilului
o mare fericire prin gaura cheii și să
ștergi ceva ce aduce a vis,
întorcându-te alb și oftând spre partea cealaltă