Prima dată am privit ironic volumul „revolta îngerilor” (Ed. Vinea, București, 2009, autor: Sorin Lucaci). Nu se înscria în siajul zbânțuit al cărților de poezie actuale, al tineretului versificator ce calcă peste conveniență. Și cum să nu reacționez așa când citesc: „Cuvânt înainte: Șerban Foarță, Postfață: Mihail Gălățanu”? În ziua de azi, cu toată imensitatea site-urilor literare de pe internet, nu mai slugărnicești pe la autori cu renume, te duci de unul singur, nu contează că la capăt e un drum de aur sau un zid pe care nu-l mai poți trece.
Sorin Lucaci a riscat dar a câștigat, și nu datorită recomandărilor, ci datorită poeziilor sale care ne obligă să-l luăm în serios. „abia învățasem să zbor – ora de fericire -/ și vii tu aiurea și-mi tai aripile” (poemul ora de fericire), scrie autorul, sau: „și cum mă adulmec ca o urmă de animal sălbatic” sunt definiții suficiente pentru ca un ochi avizat să identifice formula în care lucrează. Aici ni se spune că „un echilibru se sprijină pe alt echilibru” (poemul surâsul ca o improvizație), ceea ce, matematic luat, ar duce la prăbușirea necontrolată a poematicii sale. Iar asta se întâmplă cu adevărat, la modul real, atunci când folosește termenul „nesânge” (poemul cu buzele înroșite de nesânge), o locație atât de comună încât Nichita Stănescu ar zâmbi îngăduitor și ar zice: „Lăsați-l, e poet!”.