e simplu, spuneam
uitându-ne la fumul risipit de respirația celuilalt
ne separăm nedureros
de straturi de piele
de rândurile de oameni care am fost
de parcă am lăsa să curgă din noi înspre ceilalți
șiruri de litere poate citite
nici pe sfert înțelese
apoi ne închidem ușori și nesiguri coperțile –
nu fugim mâncând pământul ci
pământul face asta cu noi
în liniște
cu fiecare schimbare a firelor de praf în lumină
cu mărirea insesizabilă a umbrei
așa de blând încât nici nu prindem de știre
când iubirile ne-au intrat pe rând sub picioare –
doar la o anume rotire
presimțim ceva,
încep să ne doară tălpile
pășim mai lent

începe apoi să ne doară pieptul
sub alte tălpi