( o fac spre binele tău )

nu te vei cunoaște niciodată
oglinda se interpune

treci pe lângă oameni
zilnic
nu aveți loc să vă întoarceți
privirea

târăști fără tragere de inimă pământul
bătătorit de atâta singurătate
tot
îngropat într-o pereche de ochi perfect
goi

și te miri în răstimpuri cât ți-e de ușor trupul
pesemne nimic altceva decât o cușcă
pentru moarte

pe ultima sută de metri te îndrăgostești
mereu de acest charon cu cheiță
evident
nu ajungi să-l cunoști niciodată
ținutul de mână se interpune

te mulțumești să-i pui umbră
ușor de recunoscut
și te convingi
răsuflarea lui face cratere
în cerul ăsta bosumflat de febr.

te ridici pe vârful picioarelor îl săruți
în îmbrățișarea voastră se zvârcolește
frigul
nu vă clintiți

apoi ploaia
un fel de cortina înaintând pieptiș
aplaudă