Nimic nu se poate numi mai greu cu atât de multe cuvinte. Numind, trebuie doar să-i descrii cele o mie de fețe prin câte un singur cuvânt.
Abia atunci e destulă depărtare, abia atunci e destulă detașare, abia atunci e împăcarea cu sinele și doar cu atât... și mai ales este din punct de vedere tehnic totul spus.
Dar dacă scobeștii în adânc, cât mai departe în subconștient, cuvintele se reduc până ajung la unul singur. Un cuvânt ca un of prelungit le cuprinde pe toate acestea, de care vorbim, atunci când este să fie.
Nimic nu o poate opri, atunci când îți șuieră ca mistralul pe lângă ceafă, pentru că nimic nu o poate ascunde; fața de geam din fața ta, atunci când o privești, e însuși singurătatea.
O fi având vreo vină și iarna asta care nu are nimic din bunul simț al iernilor normale; înzăpezită, sloioasă, umedă, (ca o vacă ce tocmai a fătat și zace acolo) și care nu știe că iarna, ca orice oaspete, mai vine dar tot așa, la un moment dat, mai și pleacă.
Și nici nu știi dacă iarna respectivă este nemaidorită pentru costurile și pentru lungimea ei de suedeză, ori pentru că e prea frigurată/ înfometată/ permanent și sistematic zăpăduită sau, fiindcă e doar netrăită pentru că… prea este (oricum, copiii și oamenii tineri îmi vorbesc frumos despre ea, despre zăpada serioasă, despre gheața-gheață, despre nevoia de alb și curatul durabil!) și culmea paradoxului, se pare (din surse aproape oficiale) iarna asta e așa... din cauza încălzirii globale.
De aceea probabil e atât de singură și singurătatea în iarna asta. Ca un pui ce tocmai a luptat cu moartea, cu viața și cu materia tare a oului să poată ieși la lumina zilei și când ar deschide ochii ar vedea că nu este decât el dincolo afară.
Nici poeziile, aliatele singurătății-de cele mai multe ori- așa peltice, prozoase, imagistice, „scrieri de poeți „a...ți”, având comentarii wiki-misa”, cum se spune pe agonia (în fond nici nu cred că voia să spună altceva!) nu vor și nu ies, pentru că ar trebui numit totul și nu e ușor să fii nașul tău de urgență și iarăși nu ies, pentru că nu-i așa, nu te poți hrăni cu lingura goală și să te saturi de fiecare dată.
Ele, poeziile mai alungă spre noi singurătatea să o tratăm, să o fardăm, să o comentăm. Acum nu mai este atât de ușor de păcălit alungarea ei, pentru că vine repede înapoi ca o pisică care știe să se întoarcă de oriunde ai abandona-o. De la un timp te-ai pricopsit se pare cu o singurătate urbană și sedentară, în același timp.
Nici prin caiete nu mai găsești rânduri uitate, neterminate (și neapărat de mână scrise), gata să reapară sub „gheara tăioasă a pixului”. E o mare antiinflație de cuvinte, sau doar o beție de anticuvinte, un plin sufocat de un gol cu o gaură neagră.
Iar la studio e un frig endemic. În camera nouă, parcă s-ar fi văruit un frigider de zece metri pătrați, cu albul brumat al unui aisberg-lavabil.
Timpul mental pentru munca ta de timp liber parcă e într-un concediu postnatal prelungit, după cele două spectacole născute prin cezariană și nici stare nu e, nici atmosferă nu e, nici primăvara nu vine, nici măcar dorința aspră de a face nu e.
Ar trebui sfințit mult, de jur împrejurul nostru, dar aerul prea rece ar face greoi zborul îngerilor, deja ușor scârțâind. Și când te gândești că marele înțelept Pleșu ne sfătuiește că e mai rentabilă admirația și iubirea decît invidia și ura înțepenite în proiect!

Ca și cum nu ar fi destulă iarna asta, nici prietenii nu te mai găsesc. Nu te găsesc, pentru că nu te caută. Unii nu au curaj, sau poate doar ți-au uitat adresa, numărul de telefon, c.n.p.-ul, parolele....etc.. Se mai întâmplă. Tu uiți mai greu, ai din păcate o memorie elefantină și de durată- brrr!!! Alții sunt vânați pe rând de vânătorii de oameni și foarte încet dispar ca fulgii, câte unul ca și cum nu ar fi fost niciodată.
Aceștia sunt rari și constituie un vânat prețios doar pentru că sunt amicii tăi. Sunt hăituiți pe schiuri, de vânătorii ce se hrănesc la u(mb)ră. Dacă scapă de ei, îi vânează șerpii lor ascunși- mușcându-i de gleznă cu dinții de os, pe os fulgerând.
Vânătorii îi vor pentru ei cu asprime, îi vor ei și hăitașii lor. Cei slabi sunt prinși, închiși, hrăniți mai întâi cu păpădie, apoi cu mătrăgună, mărgăritare și fiere din belșug.
După un timp urmăriții se încălcesc iremediabil în plasele întinse. Alții regretă cu voce tare și cer în felul lor iertare, acuzând pe cei ce le-au sădit cuie în loc de semințe și le-au lăsat să ruginească în loc să rodească, și spun că ura e doar omenească. Și câtă dreptate au bieții oameni!
După alt timp sunt rași și acoperiți pe cap cu piele de vițel. Aceasta îi face să se simtă când adormiți la sân în poziții de foetus, când eterni armurieri ai unui rătăcit cavaler, când regi sezonieri pe un tron cu șenile.
Grea e pânda în iarba iernii și aprigi vânătorii pe urme!.
Sau poate că cineva îi oprește pe amicii tăi să mai ajungă la tine îți zici. Cineva purtându-ți numele pe față.
Parcă vine Crăciunul, mă întâmpină vecina de la parter, coborând din mașină în zăpada cea nouă a unei dimineți de februarie.
Iarna asta îmi produce depresie, adăugă lăsându-și gândurile libere ca fulgii, soțul ei, cel mai pozitiv vecin de scară pe care îl am.
Și parcă îmi zvâcnesc în fața ochilor rândurile lui Cioran: câteodată văd așa izolarea omului: un peisaj de iarnă; zăpada ca o unitate materializată, o tăcere albă- o brumă ușoară mărginind întinderile și omul descătușându-și revolta fără aderențe la peisaj! străin în natură!
Da, nimic nu se poate numi mai greu cu atâtea cuvinte. Doar uneori spunându-i pe nume, singurătatea va putea fi acoperită de iarba cea nouă. Atât am vrut să spun și nu am reușit cu mai puține cuvinte. Și doar cu un punct la final.