ziua aceasta s-a arătat de la început a răsări altfel între tâmplele mele. la orizont, soarele era sângeriu.
sângeriu se simțea și în mine. din cer curgeau rugăciuni, senin nu era. doar nori și tăciuni în tăciuni
cred că bisericile credințelor noastre au ajuns cu vârful clopotnițelor până în palmele lui Dumnezeu
și așteaptă un semn, un dangăt ca și cel al facerii lumii
altfel nu îmi explic înlemnirea din noi

nu ne mai amintim nimic. nici un izvor nu mai este apă pentru cei însetați. teama și piatra
ne-a făcut una cu pământul. plouă cu îngeri din tine, din mine. plouă cu îngeri afară pe stradă,
dar nimeni nu pare a vedea ceva. nimeni nu vrea să vadă cum îngerii stau în genunchi.
de la o vreme nu ne mai amintim de nimeni ce ne amintește
de parcă i-am fi pus în cuier, haine goale

ne-am dat în uitare gândurile verzi, bătrânii, iar zilele cu cenușă sub limbă nu mai dor a strigăt.
la fiecare colț și rând de pâine, de viață, de lume, mai uităm un bătrân, un copil, un tată, o mamă
chirciți în durere așteaptă ce vine, dar laptele mamei nu mai amintește a nimic,
dar ei stau și ascultă cum timpul scoate din ei sămânțe cu cleștele
în timp ce crucile devin păduri în stâncă


trecem peste ei și prin ei ca prin apă. și ce dacă-n ei un mormânt iar se sapă?
vor trage pământ, vor plânge-o să treacă. și ce dacă-n ei încet viața seacă?
pământ în pământ și apă în apă și apa va trece și toate-or să treacă

și toate-or să treacă?


de părinți ne amintim că ne e dor să își scalde ochii în lacrimile noastre după ce-i năpădesc mărăcinii
pe morminte lăsate de dor. ne afundăm în pământul lor ca niște lujeri de viță de vie, dar ei tot tac.
tac ca și atunci, când o făceau să nu ne devină poveri repetabile,
dar noi nici atunci nu auzeam când se spărgea câte o tăcere
sub ochi nedormiți și încercănați de noi

în casă copiii ne-așteaptă sperând că nu îi vom uita să crească forțat sub lumina unor incubatoare de oameni.
îi ducem de mici să crească sub aripa altora. privirea le crește în ferestre într-o oră cât altora în trei
mama și tata nu vine, dar nu-i nimic, o să creștem noi mari,
iar atunci nu vor avea pe cine să îmbrace. poate nepoții.
copiii care ne dau șansa să fim părinți

cu albumul de fotografii în mâini, învățăm copiii să facă din nou primii pași, să meargă la școală, să se căsătorească,
iar noi să fim din ce în ce mai bătrâni, să murim din ce în ce mai mult și mai des în noi
cufăr de ani și regrete îngropate pentru alții și alții și alții
niciodată nu este vorba despre noi decât în clipa
propriei dezhumări de vină fără vină

din oasele așteptării ne cresc numai buruieni de nepăsare și neputințe. lipsa de reacție cade peste noi și peste tot
asemeni unei ghilotine. în grâu nu mai încolțește nici o floare de mac, nici o albăstrea
nici măcar una. totul este un lan de ierburi prin care ne pierdem din ce în ce mai mult
pentru cei ce ar trebui să ne fie păstori nu suntem decât boabe de neghină
numai bune de stârpit la răscruci de vânt

treierătoarea trece. noi ne împrăștiem peste tot și rămânem între dinții pământului unde copiii ne-au murit
să fie temelie unui rost firesc celor ce vor trăi în blugi, fără cravată și beretă,
fără granițele celor patru pereți ai țării. pământul se deschide și urlă,
dar noi, cei ce le-am rămas celor ce au fost și vor veni,
am decis să-i mai dăm pe ai noștri corbilor
o dată

să le ciugulească și ultimul rost din sângele idealurilor


tăceți!

răbdați!

uitați-vă frații, copiii, părinții

munciți fără siguranța zilei de mâine și pășiți mai departe

cu tăcerea în fire tăcând

numai așa se pot răsuci morții în noi ca și peștii pe uscat,

numai așa se poate da corbilor o țară

și o țară

corbilor!

tăceți dară,

tăceți!

lăsați plugurile să vă are până în rărunchi