"Fiule, tătarul ăsta e dat în Paște"

Prin 1980, august, descinde în Pitești un personaj pitoresc, dublat de un poet adevărat. Înalt, oacheș, cu făptură de principe cuman, personajul se înfige adânc în viața culturală a urbei și profund în boema locală. Actorul Gigi Ionescu primește, astfel, un nesperat camarad de pahar, de lecturi și de hoinăreală, de dulce pierzanie, altfel spus. Cei doi îți aminteau de perechea sumeriană Ghilgamesh – Enkidu. Greu de spus care era unul și care era celălalt! Acest nou-venit și bine primit taman ieșise din amfiteatrele Politehnicii, dimpreună cu soția sa, Doamna Silvia, Și cu fiul lor Florin, de câțiva anișori. Trăitorii în acea vreme, cărora le pot spune și supraviețuitori, îl recunosc în portretul succint de mai sus pe poetul Ioan Vintilă Fintiș. Fintiș este un toponim pe care poetul l-a adăugat numelui său – Vintilă –, ca un omagiu adus satului său Finta, aproape de Ploiești, unde Vodă Matei Basarab și-a încheiat domnia cu o strălucită victorie, repurtată împotriva lui Vasile Lupu.

Proaspătul venit în Pitești, după ce se instalează într-un apartament, dimpreună cu alte două tinere familii, ce credeți că face? Credeți că se duce la Combinatul Petrochimic Pitești, unde avea repartizat un post de inginer tehnolog, ca și soția sa, de altfel? Eroare! Poetul nostru caută redacția revistei Argeș, intră fără complexe și dă ochi cu poetul Dan Rotaru, cu Sergiu I. Nicolaescu, acesta din urmă critic și redactor-șef al pomenitei reviste. Se minunează că-l întâlnește chiar pe poetul Dan Rotaru, poet pe care-l prețuia la vremea aceea, pe care și azi îl ține la loc de cinste în suflet. Întâlnirea i se pare nesperată, așa că mai întreabă încă o dată: „Chiar sunteți poetul Dan Rotaru?”

După ce primește toate asigurările că Dan Rotaru este chiar Dan Rotaru, Fintiș pune bazele unei fructuoase colaborări cu revista Argeș. Tot acolo întreabă unde se reunește suflarea scriitoricească a orașului. Primește prompt informația și, în joia următoare, descinde în sala în care se desfășurau dezbaterile Cenaclului Liviu Rebreanu. Nu am fost în seara aceea la cenaclu, dar am aflat repede că a trecut pe acolo un poet rebel, care a pus la punct ifosele multor inși, obișnuiți să ia cuvântul, să fie primadonele eterne ale criticii. După cum aveam să aflu, numitul Fintiș avea și atuul care-l îndrituia să apară ca un cavaler al apocalipsei literare – debutase în revista Luceafărul cu un grupaj de poeme cu mult peste standardele debuturilor obișnuite, din punct de vedere valoric. Peste puțină vreme, o săptămână parcă, regretatul poet și prozator Ion Durac, alias Alex Duran, avea să mă pună față către față cu Fintiș. Ne-am împrietenit repede; amândoi aveam și avem vocația prieteniei, amândurora ne erau dragi poezia și vodca, chindiile și nopțile de taineală.

Prin mijlocirea mea și a altora, Fintiș face cunoștință cu mai toți scriitorii, cu artiștii plastici și actorii, mai toți valoroși și nonconformiști. Gigi Ionescu, Virgil Diaconu, Octav Pârvulescu, Marin Tudor, Tită Cârstea, alias Titus Maxus, Gică Pantelie, Ion Pantilie, Ion Clopoțel, Traian Secară, Nicolae Coman, George Cârstea, Cristian Tutză, Jean Roxin, Dragoș Mârzan, Miron Cordun, Sorin Zavulovici, Marin Radu Ene, Ion Lică Vulpești, Ion Popa-Argeșanu, Marin Ioniță, Ștefan Iordache – prozatorul, Costică Marinescu și mulți alții. Cu aceștia Fintiș cheltuiește întru câștig bun și temeinic nenumărate zile și nopți. Peripețiile sunt fie aprige, fie spumante. Pentru început voi evoca doar două dintre acestea.

Cum s-a împrietenit poetul Ioan Vintilă Fintiș
cu actorul Gigi Ionescu?

Fintiș era de vreo lună în oraș. Era ziua de joi, deci ședință de cenaclu. Nu mai știu cine și ce a citit. Știu doar că Fintiș a amendat sever, dar cu prietenie în ton, anacronismul prezent în cele citite de „vedeta” serii. Stăteam lângă Juju Ionesco, actor pe scândură, în somn, în viață și în moarte. Când Fintiș începe să spună lucrurilor pe nume, Juju mă privește și-mi spune: „Fiule, tătarul acesta e dat în Paște!” „E găzar de-al lui Nichita, îi zic, și e un foarte bun poet.” „Zăăău? Să mi-l prezinți, te rog mult.” După ce s-au încheiat lucrările cenaclului, Fintiș vine la mine și spune: „Gata, bătrâne, unde bem și noi ceva?” Propun grădina de vară a restaurantului Argeșul. Eu, Juju, Fintiș, Durac, Marin Tudor, Octav Pârvulescu, George Cârstea, Tită, Ion Clopoțel (acesta din urmă era actor amator și fotograf genial) formăm ad-hoc un grup, mergem la restaurant și ocupăm o masă. Exuberant, Fintiș ne face următorul anunț: „Băieți, unu la mână: sunteți invitații mei. Doi la mână, îmi place tipul acesta, și Fintiș arată spre Juju, cred că este din stirpea lui Eusebiu Ștefănescu, adică actor!” Juju face ochii mari, mă privește cu perplexitate și-i zice lui Fintiș: „Fiule, ești obraznic, dar simpatic ! Mi-a plăcut ce ai zis la cenaclu. Să trăiască mămica ta, dar asta nu e de ajuns! Ia să-mi spui tu mie cine a spus asta? ” Și Juju recită următoarea strofă:
„Luminezi prin stepe și prin vremuri,
Umplând pacea câmpului, spre zori,
Sufletul de friguri mi-l cutremuri
Ca strigarea dușilor cocori”.

Poetul nou venit, găzarul ploieștean, asta da tautologie!, Fintiș adică, răspunde, la rându-i, cu o strofă:
E de-ajuns să te privesc tăcut,
Să-ți văd ochii plini de tot înaltul,
Ca uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poți pleca la altul.”

Juju tace, trage din țigară și-l privește șerpește pe Fintiș. George Cârstea, pe atunci figurant la Teatrul Davila, rupe tăcerea: „Bă, băiatule, tu ești chiar nesimțit și nebun? Crezi că ai atâția bani pentru băutură de ne tot spui din Esenin? Pe Juju îl mai înțeleg, dar tu? ”
Ion Clopoțel, zis Cloch, despre care cândva vom face vorbire bogată, marcant membru al boemei piteștene, singurul cu cea mai bună memorie, recită din Omar Khayyam, pentru a aplana ostilitățile intelectuale ale convivilor:
„Rămâi să mai ciocnim o cupă
la hanul vechi de pe coclauri
căci pentru vin și pentru tine
mai am în sân trei pumni de aur.
Rămai să ne-omorâm tristețea
și setea fără de-alinare
cu vinul negru de la hanul
din valea umbrelor fugare”.

Juju s-a ridicat și l-a îmbrățișat pe Fintiș. Sau a fost invers. Cu adevărat între cei doi a început o prietenie aparte, amândoi provocau realul, amândoi trăiau clipa de parcă ar fi fost cea din urmă.
Evident că a urmat o petrecere pe cinste, cu poezie și băuturi bețive, cu anecdote. Ei, și?! Am trăit într-o vreme când ne ascultam unii pe alții, când ne recunoșteam poemele, ba, ni le știam și pe deasupra, o vreme în care ne respectam și ne susțineam. Poate unora li se va părea că vorbesc encomiastic despre Ioan Vintilă Fintiș. Poate că așa și este. Dacă poetul Virgil Diaconu a fost un exigent bine-lucrător, Marian Barbu un critic-lecuitor de trufie, Fintiș a fost, în boema piteșteană, un catalizator și un om cu vocația comuniunii.

Dar să revin. Din seara în care s-au cunoscut, Juju și Fintiș au rămas prieteni pe viață și pe moarte. Cei doi au citit împreună, au băut, au făcut trăsnăi, unele scandaloase pentru acea vreme, au cântat: în cârciumi, pe stradă, acasă la unul sau altul, ei doi, ei cu noi toți, cei care alcătuiam un grup sastisit de falsitatea oficială, fie ea socială, culturală și artistică. Boema a fost prezentă peste tot în România, a dat și performeri,și nu puțini au fost aceștia. După 1989, din păcate, dintre acești performeri, risipiți prin provinciile Þării, puțini au fost „recuperați” de cei care gospodăresc ierarhizarea valorilor. Dar asta e o altă poveste, despre o mare și impardonabilă rușine națională.

Haidem să mai povestim o întâmplare despre Juju și Fintiș. Să fi fost un an sau mai mult de la venirea lui Fintiș în Pitești. Fintișteanul poet se mutase în casă nouă, într-un apartament cu trei camere, dimpreună cu alte două familii de tineri căsătoriți. Casa nouă a poetului era undeva în cartierul Prundu, la 30 de metri de locuința prozatorului și poetului Ion Durac. Tătânele poetului, Domnul Sandu Vintilă, vine să-și vadă copilul în casă nouă. La rându-i, poetul, loază iubitoare de părinte, poftește să ne prezinte tatălui său, să vadă și acesta cu cine s-a înhăitat fiu-său. Ne adunăm cuminți și în păr la restaurantul Argeșul, după cum Fintiș ne specificase cu sfințenie: "Să fiți la restaurantul Argeșul, că pentru mine acesta este cel mai veritabil așezământ cultural. Tătânele poetului se arată a fi om frumos și bun, deschis la suflet, ca unul care a trăit și nedreptăți, și bucurii. Gigi Ionescu pare să fie cam de-o seamă cu tatăl lui Fintiș, așa că încearcă să-și motiveze prietenia cu oameni mai tineri decât el. „Nea Sandule, începe a spune Juju, eu sunt un biet actor, mă trag și eu pe lângă ăștia mici ca vârstă, trăiesc bucuriile lor, așa e viața. Însă vreau să-ți spun că băiatul dumitale este, după umila mea părere, cel mai mare poet al ultimilor ani. Și este cuminte, Nea Sandule, cuminte, serios și omenos.” Tatăl poetului nu zice, o vreme, nimic. Stă și gândește, iar după câteva minute își privește fiul, adică pe Fintiș, și-i zice: „Ai auzit, mă, ce a zis nen’tu Gigi? Păi, bine mă, băiatule, dacă-i așa, eu de ce am mai cheltuit atâția bani să te țin în facultate, nu era mai bine să te faci poet de la început?” Normal că ne-a cotropit râsul, auzind una ca asta, spre marea mirare a bietului părinte, care sigur se întreba în sinea lui ce năzbâtie spusese.


Culturnicii, Fintiș & baba optzecistă

Așa cum am spus și în episodul anterior, datorită lecturilor și contactului cultural cu Ion Cincă, Virgil Diaconu, Marian Barbu, aveam să-mi dau repede seama că în Cenaclul Liviu Rebreanu nu se mai petrecea mare lucru. Nu pot spune că nu erau și oarece zvâcniri notabile, că nu erau și literați deschiși la nou. Nu era puțin lucru să-ți fie aproape Mihail Ilovici, Constantin Miu Lerca, Marin Ioniță, Ion Lică Vulpești ori Nic Petrescu. Deși tăvălugit de istorie, criticul Mihail Ilovici nu pregeta să fie alături de tinerii atât de fragili în acea vreme. Dar mai bine să cităm un fragment elocvent în acest sens, dintr-o evocare magistrală făcută de poetul Nicolae Eremia.

"În vremurile când, pentru a publica, trebuia să plătim un anume tribut, prin dedicații „marelui conducător”, sau ne automutilăm sufletele pentru ca lucrările noastre să penetreze cenzura dar, din păcate, nu și timpul, Mihail Ilovici se străduia să ne scoată de sub aceste tipare, girând cu numele său promovarea noastră.
Deși «oamenii de cultură», dăruiți idealurilor socialiste, îi întâmpinau demersurile cu tot felul de piedici, în anul 1980 reușește să antreneze câțiva membri titulari ai Uniunii Scriitorilor din R.S.R. (Ludmila Ghițescu, C. Miu Lerca, Otilia Nicolescu, Ion Popa Argeșanu) în tipărirea Atelierului de creație literară – pseudo-antologie (ce urmărea „afirmarea noilor talente argeșene și de aiurea, nedorind în acest început nici invidia, nici intrigăria, nici practicarea moravurilor de gașcă literară, așa de frecventă în republica literelor).”
Lucrarea trebuia să apară trimestrial dar, numărul 1-2 (comasat) a apărut în luna noiembrie 1980, riscând de multe ori să fie scos din planul tipografic datorită altor «priorități». După atâtea avataruri, nici nu se mai punea problema continuării acestui proiect, mai ales că mulți «culturali» ai epocii au primit cu frisoane de invidie și egoism mica încercare. Alții se lăudau că vor scoate la Pitești o «mare antologie» de poezie sub cele mai stricte criterii, dar extraliterare."

Nu știu prin ce minune, după anul 1977 a apărut în cenaclu o pletoră de veleitari. După 2-3 luni de frecvență, aceștia reușeau să primească indulgențe de la îmbătrâniții în rele, deveneau guralivi și agresivi, încercau „să se bată pe burtă” cu scriitorii adevărați. Dacă îi repezeai te demascau în scris la Securitate, cum au făcut-o în cazul meu și al altora. Le puțea tot ceea ce nu înțelegeau, ceea ce era nou, te bruiau, te bârfeau. Din când în când ziarul local "Secera și ciocanul" le publica borhotul pro ceaușisto-comunist. Acest moment pentru ei echivala cu intrarea în Empireu. Viața cenaclului, cu multe momente notabile, este viciată iremediabil de caracude și trepăduși. Cu unul dintre aceștia chiar am purtat cândva o discuție serioasă, pentru că omul nu era prost, ca și Mazarin știa să facă bine răul. Ei bine, la întrebarea mea de ce încurajează scrierea de maculatură patriotardă, insul, om de vârsta tatălui meu – 73 de ani – îmi răspunde: „Ehei, Partidul trebuie pupat necontenit în cur pentru cât bine a făcut poporului acestuia amărât. Iar pe dumneata nu te văd bine cu idealismul acesta religios. Cam zăpăcești tinerii de cap.”

La moartea actorului Gigi Ionescu, împreună cu doi amici colectam bani pentru înmormântarea acestuia. Ei bine, credeți că pupincuristul de mai sus a fost mișcat de vreun sentiment omenesc? Nicidecum! Îmi spune că actorul a fost un rahat cu ochi, ca toți boemii orașului și ai lumii, că trebuie să-l urmăm întocmai pe actor, adică să ne aruncăm în gol de pe blocuri. Cred că niciodată nu voi putea înțelege cum de poate un om să adune în suflet atâta mizerie și atâtea resentimente fără justificări.
Un alt ipochimen, adus în cenaclu de poetul Ion Popa Argeșanu, a mers până într-acolo cu răutatea și invidia încât a chemat miliția la cenaclu pentru… delict de opinie literară. Altă dată, același ins l-a catalogat, în plină ședință de cenaclu, nebun și sifilitic pe Eminescu. Asta pentru că îndrăznisem să spun că filosoful Constantin Noica îl considera pe Eminescu „Omul deplin al culturii românești”. În semn de protest împotriva acestor mizerii aruncate de un neisprăvit, am cerut colegilor de cenaclu să părăsim sala. Nu am fost urmat decât de: Titus Maxus, Fintiș, Marin Tudor, Gabriel Grigore, Jean Dumitrașcu, Sorina Bâcă și actorul Cristian Tutză. Mulți, foarte mulți dintre cei prezenți atunci, de teamă, au rămas lângă cel rătăcit cu mintea. În 1987, rătăcitul pierduse conferința lui Jean Dumitrașcu despre Modelul cultural noician. O lună de zile s-a ținut de mine să-i dau date despre Jean, să-i procur o copie a conferinței acestuia. Am refuzat; îl bănuiam a fi informator al Securității, așa că l-am trimis la procesul-verbal al ședinței, întocmit cu acribie de Ion Gheorghe Păun. Că era informator nu m-am înșelat. În dosarul meu sunt zeci de pagini semnate de el, pagini în care îmi demască viața publică (sic !), viața privată. Grație lui I.P. Argeșanu, turnătorul ajunge la Gheorghe Tomozei, care-i și facilitează publicarea unor jalnice pastișe în Flacăra și intrarea la Nichita Stănescu în casă. Brusc se declară „nichito-fil”, probabil după ce este exorcizat brusc de Nichita. După Zavera din Decembrie 1989, nefericita creatură ajunge, ironia sorții, chiar în fruntea cenaclului, devenit fundație, alături de încă un turnător. Omul s-a stins încă tânăr, așa că Dumnezeu să-l judece și să-i ierte toate păcatele; va fi fost greu încercat de cel hiclean.

Deși prin 1980 luasem hotărârea să mă desprind de viața de cenaclu și să mă rezum doar la întâlnirile periodice, care se țineau fie la Virgil Diaconu, fie la Nicolae Eremia, la mine sau la frații pictori Ion Pantilie și Gică Pantelie, care aveau un rai de casă pe str. Maior Șonțu, ori la Galeria de Artă a orașului, unde pictorul Traian Secară era muzeograf, am continuat să merg la cenaclu pentru a-i feri de dogmatism, pe cât era cu putință, pe tinerii care veneau sau erau aduși în cenaclu de scriitorii-dascăli. Am continuat să merg la cenaclu și pentru că ceata de „deviaționiști” se mărea. Criticul Sergiu I. Nicolaescu îl adusese și îl debutase pe valorosul prozator Marin Tudor, care ni s-a alăturat necondiționat, din tot sufletul. În 1980 revine între noi și regretatul poet Nicolae Coman. De la teatrul din Bacău vine acasă actorul Cristian Tutză, pe care-l adoptăm repede. Tot un camarad de nădejde ne devine și Vasile Pieca; pe atunci nu era actor, era doar pictor decorator la o mare întreprindere industrială. Repede, Vasile devine autorul unor calambururi uluitoare prin cabotinismul și hazul lor.

Așa cum spuneam în episodul anterior, de la Ploiești vine poetul Ioan Vintilă Fintiș. Gruparea se întărește, începem să sâcâim programatic atât garda veche a cenaclului, cât și plevușca de anonimi. Mai vârstnic decât noi, poetul Virgil Diaconu se retrage și scrie cu osârdie eseuri filosofice despre libertate și destin. Când și când ne primește în apartamentul său din Trivale, îi citim din creațiile noastre, ne citește dintr-ale lui, discutăm probleme literare și de estetică. Citim în grup pasaje din estetica lui Georg Lukacs, a lui Vianu și a lui Croce. Pictorul Gheorghe Pantelie, un bun cunoscător al pomeniților esteticieni, ne călăuzește în domeniu.

Mai au loc și chiolhanuri, urmate, uneori, de cereri în audiență la primărie, la ore mici, cum ar fi ora unu noaptea. Petenții erau: Marin Tudor, Ion Durac, Fintiș, Titus Maxus, George Cârstea. Spre surprinderea lor, aceștia sunt tratați de cei care păzeau primăria cu nefirească și neașteptată îngăduință. Nu o singură dată Ioan Vintilă Fintiș și Gigi Ionescu străbat orașul noaptea, cu mult după ora 0, recitând din Esenin, urlând cântecele Beatles-ilor, lăsând cu gura căscată patrulele de milițieni. Aceștia se dumireau greu, când cei doi erau deja la o distanță destul de mare. Într-o noapte mă întorceam cu pictorul Gică Pantelie de la un amic comun, Tedy Georgescu, prieten din copilărie cu Daniel Turcea și Cornel Chiriac, devenit celebru și cu "Metronomul" muzical de la "Europa Liberă". Traversam piața din fața Prefecturii, atunci Județeana de Partid, când mai că era să fim dărâmați de doi fugari. Dinspre magazinul Trivale după fugari veneau cu greu un milițian burtos și doi soldați toropiți de rond. Fugarii erau Juju și Fintiș. Ne-au recunoscut și s-au oprit. Domnul Gică Pantelie are ideea să ne îndreptăm chiar spre milițieni toți patru. Ceea ce și facem în pas de plimbare voioasă. Milițienii ajung în dreptul nostru, ne privesc bănuitori și trec de noi fără să spună vreun cuvânt. Dinspre ei auzim: „Nu e mă ăia! Ãia erea doi, ăștia e patru.” Domnu Gică zice: „Fraților, i-am zăpăcit pe tablagii că nici pe bietele lor mămici nu le-ar mai putea recunoaște!”

Pentru a ne mai destinde, voi aminti o festă de zile mari care i-a fost jucată lui Fintiș, se pare, chiar de poetul pe care-l admira, de Dan Rotaru. Fintiș, Rotaru, Eremia, Badi și alții se întorceau de la Craiova, care mai de care mai laureat al Concursului de poezie "Traian Demetrescu". Mai toți primiseră diplome și insigne. Era noapte, drumul lung. Sub pretext că vrea să fumeze o țigară pe holul vagonului de tren, Fintiș iese din compartiment și merge la vagonul restaurant, să mântuie o pereche de halbe cu bere, după cum avea și are obiceiul. În compartimentul escribenților intră o bătrânică, înghețată la trup dar dezghețată la minte. Dan Rotaru are o idee năstrușnică și îi atârnă femeii insigna lui pe piept, la vedere. Apoi o instruiește pe femeie ce să spună dacă va fi întrebată de unde o are. Femeia se prinde la glumă. După câteva minute reapare poetul înviorat de bere. Ochii îi cad pe pieptul femeii, atrași de insigna care lucea. Preț de un minut Fintiș al nostru pare picat din lună. Prinde cu greu curaj și o întreabă pe femeie de unde are insigna, asta după ce se asigură mai întâi dacă insigna lui este la locul ei, lângă diplomă, în geanta de umăr. Femeia îi răspunde: „O am de la partid, maică, scriu poezele dân ălea, dă 80! Am fost la concursul lui Traian Dumitru. Am și diplomă, e-n paporniță. O săptămână m-a ținut Partidul pe mâncărică și băuturică”. Fintiș o privește iar, cu ochii cât cepele, se uită spre colegii literați din compartiment. Aceștia se prefăceau că dorm! „Cum, mamaie, matale scrii poezie optzecistă? Și noi tot acolo am fost, ne-au dat și nouă diplome, insigne, dar mâncare și băutură nu prea.” „De maică, zice femeia, poezelele mele or fi fost mai bune. Tot în noi, ăștia bătrânii, e baza!” Poetul se uită la insignă, o pipăie și rămâne mut. „La anu’ precis iau două”, mai zice bătrânica. Colegii de breaslă nu se mai pot abține și se perpelesc pe jos de râs.

Frate Fintiș, străvechi prieten al meu, știi ce urmează? Un compartiment cu o babă laureată a premiului Nobel! Așa să te ajute Dumnezeu!