și-a lăsat chipul chiar acolo
în vitrina cu măști

ne zgâiam ore întregi


clipea repede
ca o bătaie de aripi
și cerul cobora pe pământ
cu tot cu

cortine




născocisem soarele dintr-un dărab de nădăjduință
ea cocea zâmbete
noi le asfaltam
cu toții mușcam din
momeală


picoteala devenise pe neașteptate singurul câmp
gravitațional
în care ne sădeam rând pe rând ochii

se creșteau plânsete
un fel de ploaie care să rodească
în dumnezeu
toți morții noștri




din toată această încleștare,
un țipăt înfipt în ochi
excalibur
pentru care n-aveam mâini


opriți-mă

călăul a murit
de ajuns