Probabil,
din nebăgare de seamă,
sau din răzmerița vântului,
cu care ne-am cam deprins să ne abatem
de la perfectibilitate,
m-am nimerit...Doamne!...
m-am nimerit
în firea unui poet.
Ce caut eu aici? mă întreb
așa cum mă întreb, uneori,
când nu-mi place cum mă cuprinde,
pe după umeri și cu îngeri,
teama.
Aici am descoperit
cum orizonturile laterale,
mult împădurite de cuvinte,
își băltesc nesupusele subînțelesuri
în roșul aprins
al unui apus, ce nu mai vrea
și nu mai înțelege,
sub nici un chip,
să răsară
pentru ochi, doar.
Semne de întrebare-niște păsări
mult oblice și fără de frunze-gravitează
în jurul meu,
de nicăieri și de pretutindeni,
încrâncenându-se în a lua rostul
unei scări, pe care trebuie să cobor
ca să mă arăt lumii,
să mă arăt EU.
Deodată, toate stările
se adună, gravide,
în jurul unei pietre curgătoare,
ce marchează, urlând,
kilometrul 38
în toată unicitatea sa somptuoasă,
spălăcindu-se de ea.
Un punct,
născocit undeva pe sub sânul stâng al Evei,
un minuscul punct
se învârte în jurul axei sale
cu atâta repeziciune,
că motivația noastră cosmică,
cu care ar fi trebuit să ne semnăm dreptul la viață,
ia formă,
prinzându-ne-n lucruri,
angrenându-ne-n ele,
limitându-ne.
Un punct alungindu-se,
devenind-nu-i așa?-linie.
Trebuie s-o și urmăm?
Și iată cum acest punct
îmi curge, mai departe, piatra!
Hmm ! Ce caut eu aici?
Nu, nu e bine...
Hai în vânt...!
Mai e cineva?
Cine mai vrea sa fie poet...?