un soare îmbrâncindu-se-n maxilar
un fel de perfuzie ce-mi scotocește-n brațe
după velă îmbrățișări
și alte resturi de lignit
numai bune de hămesit iadul.


mai este aici și o frânghie
de ținut icoana-n loc
mă-ntind să înnod pânda
dar nu ajung decât atât
cât să-mi vâr cântecul de leagăn
în acest cordon ombilical.



nou-născutul desface pumnul deschide
ochii - tot atâtea găoci pentru țărână.




absurd


ar fi să-mi cer voie.
tot răsărind din podea
ghiocei
în formă de lacrimă
cruci cu capul plecat
să las
urmă.