agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-17 | |
Nu știu alții cum sunt. Și nici de ce. Dar eu, când mă gândesc la cuptiorul cel vai steaua lui, la hornul casei cel humuit doar așa, ca să dea bine, la lampa de gaz care nu ardea niciodată, fiindcă gazul era scump, la televizorul cu lămpi pe care ținea mama milieul moștenit –împreună cu firescul pește din sticlă- de la bunica ei, la carpeta cu „Răpirea din serai”, prevăzută cu motocei, unde crăpau mâțele (punct), ori la curtea plină de orătănii, care fac o larmă de nedescris, mă simt extrem de norocos și încrezător în bafta chioară, fiindcă am locuit toată viața la bloc, la oraș și nu am trăit niciodată așa-ceva! Aiurea noroc, la mahala era cam la fel, doar că, în loc să alergi pe câmp, alergai pe șantier, în loc să vezi natura, vedeai demolările, în loc să respiri aer curat, băgai silicați și hidrocarburi. Călcam însă, în aceleași lucruri și numai supersițioșii văd în asta semnul șansei.
Când eram copil, eram mic, drăguț și inteligent. Acum nu. Atunci da. Atunci însă, dacă, la un an și ceva, dus fiind la doctor pentru un control am spus „Mulțumesc pentru consultație!”, am fost socotit genial. Scârț! Încearcă acum să mulțumești pentru consultație, fără a însoți mulțumirea și cu ceva concret. Atunci aveam părul ondulat. Atunci aveam păr. Acum am șampon anti-mătreață, antipăr, antipăduchi,.antitanc și anticariat. Având un material genetic româno-germano-alogen, repede mi-am descoperit vocația fundamentală. Aceea de inventator. Primul lucru pe care l-am descoperit a fost chimia, aplicată sub generoasa deviză: „ce-o ieși, o ieși!”. A naibii filozofie mioritică! Se dă: un colectiv alcătuit din aproximativ trei copii, o magazie întunecoasă și păienjenoasă și diverse substanțe de uz casnic sau automobilistic.Se combină substanțele. Se amestecă, folosindu-se pentru asta una bucată băț ecologic, fără e-uri. Dacă ar fi generat o reacție explozivă, nu mai erau sigur euri, tuuri și nici eiuri. Fapt e că nu a explodat. Am lăsat misterioasa substanță –care conținea detergent, gaz petrolier lichefiat și alte chestii ajutătoare când vrei sp bubuie ceva- până a doua zi. Și eram la o vârstă la care „mâine” e o noțiune abstractă și foarte, foarte îndepărtată. Unul dintre noi a spus, îmi aduc aminte și acum „Știu ce iese: lipici!” Am evaluat. Era bine și lipici, cu condiția necesară și suficientă să poată lipi pietrele și cimentul.- Am ncercat. Paradoxal, nu lipea. Am abandonat planul. Mai aveam! Citindu-mi-se frumoasa scriere a lui Burger, „Baronul Munchausen”, m-am gândit că o tură pe Lună nu ar pica deloc rău așa, într-o vacanță de vară. În mod firesc, o ghiulea de tun ar fi fost extraordinară, însă, în vremurile acelea potrivnice, tunurile erau rare, chiar și la figurat. Așadar, am purces la construcția unei rachete, pentru a face aselenizarea cu trebuie, nu ca amărâții ăia din filme. Pentru asta, vă spun eu ce nu știa nici von Braun, nici Dornberger, nici Oppenheimmer și probabil nici măcar ânsuși (acest însuși se scrie corect așa, cu â, fiind o licență poetică) Nicolae Guță. Anume, că pentru a a adăsta pe Lună, se iau așa: -o magazie care să funcționeze în chip de Houston sau, după caz, Baikonur -una bucată butelie aragaz -câteva bucăți surcele din lemn de esență dubioasă -una bucată cutie chibrituri folosite de regulă de bunicul (Dumnezeu să-l ierte!) pentru aprinderea țigărilor tip „Carpați” cu filtru -una bucată copil absolut diliu Românul spune că nu iese fum fără foc. Greșit! Dacă reușeam să fac focul, nu mai avea cine să scrie acum, iar voi ați fi citit un ecran absolut gol. Eu, din multe încercări, am reușit să produc fum. Foc –n-ai să vezi! Bunicul a descopeirt planul și a pus capăt în fașă primei încercări românești de a stabili un contact oficial cu satelitul natural al Pământului. O minte opacă în calea științei a însemnat, în cazul acesta, o viață în plus. Nu e valabil în toate cazurile, mă dezic de așa-ceva! O mamă de bătaie memorabilă a contrat asaltul munchausenian asupra spațiului extraterestru, dar nimeni nu spusese nimic de acesta, mai apropiat întrucâtva, de zboară avioanele, ciocârliile sau muștele prin el. Sectorul țintit era ultimul, dar scopul era unul absolut nobil. Aflasem eu de baloanele alea care se ridică singure în aer, bunăoară acelea cu hidrogen. Bunica mea e genul de ființă voluntară și muncitoare, care, pur și simplu, nu poate să stea. Drept pentru care venea de la ea de acasă, din Rahova, până la mine, pe Ștefan cel Mare, ambele în București. Pentru asta, se mergea, firește, cu mai multe tramvaie și numai cine e prea tânăr nu vede o problemă în așa-ceva. Tramvaiele veneau o dată la cel puțin o jumătate de oră și era ca și când chinezii se suiau cu tot poporul lor, plus câțiva indieni (rectific: mai ales indieni!) în tramvai. Era un tramvai yogin clar. Făceai asane, chiar dacă habar n-aveai . Învățai respirații imposibile. Spuneai mantre în gând, toate la condițional-optativ: „i-aș…, mi-aș…, ți-aș…!”, poate murmurai, dar nu le exprimai prea tare. După ce și dacă reușeai să cobori, te suiai în tramvaiul numărul doi și povestea se relua. Văzând așa, m-am gândit să rezolv problema femeii. Datele erau simple: -ce merge pe stradă? Mașina! -ce zboară? Baloanele cu hidrogen Deci e simplu: se ia o mașină, mică având –conform designului meu, fason de „broscuță” (Volksvagen Bittel 1, neamțu’ tot neamț!) și, în loc de primitivul cobustibil, i se vâră hidrogen, până se înalță. Nu avea pedale, avea însă volan și schimbător de viteze, pentru că știam că trebuie să existe. Pedale nu văzusem și-apoi nu le vedeam rostul, oricum. Bunica trebuia, așadar, să se suie în vehiculul cel săltăreț – de inspirație Star Wars, și să dea vârtos de volan până la cuvenita aterizare pe balconul care, la vremea aia, nu era închis. Nu era voie. Bunica e tipul de femeie care nu a condus niciodată nimic, dar mă gândeam la o variantă de antrenament rapid pentru piloți și gata up-grade-ul. Din păcate, mașinuța nu s-a concretizat. Ar fi fost o mare realizare a „Epocii de Aur”… Cel mai important moment al vieții mele a fost compus din două capitole. Unul, complet dezamăgitor, avându-l ca autor pe bunicul, celălalt, ambiguu, pe bunica. Bunicul mi-a dezvăluit într-o zi faptul că, într-un mod uluitor, copiii se fac cu puța. Or, a mea era pentru pipi. Clar! Cum, copii?! Bleah! A doua chestiune a fost generată de bunica. Ea mi-a dezvăluit faptul că, atunci când voi fi cu o fată, tot ce am de făcut este să o duc la cofetărie și să-i arăt prăjiturile. V-am zis că-s neamț. Nu am umor și iau lucrurile fix cum mi se spun. Enigmă: ce satisfacție are ea când îi spun eu că aia e baclava, aia e amandină, acolo e un cataif…? Nu spusese nimic, dar absolut nimic cum că ar trebui să i le și cumpăr. Nein! Te duci și i le arăți. Așa, șiii? Asta e cam la fel de ciudat, chiar dacă mai puți scabros ca și chestia cu a face copii așa cum faci pipi. De atunci a trecut multă vreme. Unele lucruri s-au schimbat, dar bunici zburătoare, butelii spațiale, sau expoziție de cofeturi fără vânzare ca tehnică de marketing sentimental, asta nu am mai găsit. Cu cât treceau anii, cu atât mi se cuibărea plictisul în suflet, temerile în minte, iar din ochi avea să-mi dispară un anume surâs nostalgic. Viața îmi dezvăluise marile ei secrete. Știam cum se fac copiii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate