Sunt zile când îți dai seama ce viață de rahat duci, încorsetat în meschinării vremelnice fără de care n-ar fi nici un mâine, din păcate, că așa-i la noi, în semi-jungla numită România, că efectiv uiți de cei care te-au făcut ceea ce ești, deschizându-ți ochii la momentul potrivit.
De câteva ore mi-e rușine de mine, și sunt trist, și n-am stare, și fumez ca prostul spunându-mi ce nerecunoscător am putut să fiu. De când am aflat că a murit Romul Munteanu, cu o zi înainte să împlinească 85 de ani. Un om care a făcut lucruri memorabile pentru cultura română, ca și critic literar, ca și profesor universitar, dar îndeobște ca director la editura „Univers” între 1971- 1990.
Romul Munteanu a fost unul dintre criticii literari la care am ținut în mod deosebit. Semăna perfect cu bunicul meu. Nici el nu mai este. A scris în anii 90 un articol extrem de elogios despre volumul de poeme cu care am debutat, "Neguțătorul de arome", în săptămânalul bucureștean "Baricada". I-am trimis cartea pur și simplu la redacție. Am ajuns să ne cunoaștem abia peste câțiva ani. Și din cauza asemănării cu bunicul, dar și fiindcă prin volumele sale „Jurnal de cărți” din 1973, 1979, 1982 și 1988 mi-a atras atenția asupra unor mari scriitori ai lumii, i-am urmărit cu atenție activitatea la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 din secolul trecut. Þin minte că în marțea apariției săptămânalului „Baricada”, când am deschis publicația la pagina unde știam că avea rubrica Romul Munteanu, am început să citesc cronica despre mine pe stradă până am dat cu capul într-un stâlp de curent. Eram în culmea fericirii. Și-i expediasem volumul cu trei săptămâni în urmă. Când am reușit să discutăm, peste un an sau doi, la un târg de carte, la o votcă, în personalitatea aproape idolatrizată de departe am descoperit un om modest, colocvial, fermecător. Revăd, de parcă n-ar fi trecut atâta amar de timp, cum, la un moment dat, rotind între degete paharul cu tărie, Romul Munteanu m-a atenționat să nu abuzez cu băutura. Mi-a mărturisit cum a făcut-o el și cum a reușit să se oprească. Acum, mărturisesc că l-am ascultat. „Viața noastră este un amestec de episoade frumoase și urâte și lumea trebuie să o cunoască așa cum a fost, pentru că și din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăța cei ce vin în urma noastră. Ei trebuie să știe, de pildă, de ce scriitorii au băut mai mult în anii '70-'80 - își amorțeau durerile cu vodcă sau cu whisky, fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă și de tratament pe care mulți, aplicându-și-l în regim forte, nu l-au suportat și au murit. Eu am scăpat pentru că m-am oprit la timp.”, a spus Munteanu în 2003, într-un interviu realizat de George Arion pentru „România literară”.
Pregătindu-mă să redactez aceste rânduri, am căutat referințe despre Romul Munteanu pe Google. Și am găsit foarte puține, exceptându-le pe cele care-i anunță decesul. A murit aproape uitat. Nu pot să-mi iert că n-am scris nimic despre acest om deosebit până în prezent. În 2010, în revista „Cultura”, Alex Ștefănescu afirma spre cinstea sa: „Cineva din altă țară, care nu ne cunoaște îndeaproape, ar putea sa creadă că România este o țară cu bogății inepuizabile, judecând după modul cum le risipește. Cu o mare nepăsare sunt tratate la noi îndeosebi valorile culturale, iar creatorii lor au parte, și ei, de o desconsiderare totală.
Iată ce se întâmplă acum, chiar acum: trăiește în București, imobilizat în casă și orb, un intelectual de o valoare incontestabilă, care a făcut servicii prețioase culturii române, dar aproape nimeni nu se interesează de soarta lui: Romul Munteanu. Aproape nimeni nu îl invită la emisiuni TV, preferând să aducă în prim-plan femei dezbrăcate care se aplaudă între ele, când reușesc să ghicească al doilea nume al lui Napoleon. Aproape nimeni nu-i citește cărțile, deși ar putea găsi în ele mai multa erudiție și inteligență decât în acelea ale autorilor la modă. Aproape nimeni nu îl menționează în lucrările de sinteză, pentru că în momentul de față nu conduce instituții si nu face parte din sindicate ale succesului literar.”
Romul Munteanu, îmi este rușine! Dumnezeu sa te odihnească!