Mă adresez către amândoi în cadrul aceluiași text, domnilor. Nu știu dacă formula de adresare este nimerită, dacă nu vă deranjează. Nădăjduiesc că n-o să vă supărați. Din ce am citit, știu că nu v-ați împiedicat în formalisme, și n-ați așteptat să vă îngâne lumea cu „maestre”.

Să trec la subiect, fără ocolișuri în jurul cozii – într-un cotlon al Europei, unde statornice sunt mica și marea ciupeală, înțelegerile pe sub masă și neseriozitatea, niște oameni ce-și zic români, de ceva vreme, se laudă cu dumneavoastră. Pe la seminarii, prin Parlament, pe unde au ocazia. Spun că cinstiți România. Și o susțin cu patos. Cei mai interesanți și interesați sunt politicienii. Când se pornesc, nu dă Dumnezeu să termine. Mai că-ți vine să-i crezi. Vorbesc despre cât de geniali ați fost, de ce ați reprezentat în istoria culturii române și universale. Mult, adică.

Nu știu ce să mai zic. De aceea m-am decis să vă scriu. Ca să-mi limpezesc gândurile. Ca să mă dumiresc. De ce susțin aceștia că sunteți români? Ce aveți dumneavoastră în comun cu ei? Găsesc ilogică și neserioasă afirmația lor. Acolo unde sunteți, probabil că nu vă mai interesează asemenea probleme. Sau doar vă amuză. Totuși, pe mine mă intrigă. Nu înțeleg. Știu că de pe urma dumneavoastră au rămas sculpturi, manuscrise, mobilier. Ah, să nu uit de pipă, domnule Brâncuși. Ca fumător, ce mi-ar fi plăcut s-o am! Nu pricep cum instituțiile unei țări care susține că îi onorați istoria nu au cumpărat la licitație lucrurile dumneavoastră. Ca să le expună în muzeele din România. Că muzee sunt. Dacă erați români, s-ar fi străduit să vă cinstească memoria și prin fapte.

Cred că la mijloc este o neînțelegere. Nu degeaba ați murit la Paris.

Deși sunt curios, sper să primesc răspuns peste 100 de ani.

Cu gânduri doar de bine,
Alexandru Petria