- Dușmanii vieții sunt propriile amintiri. Efervescența gândurilor dimineața, în fața oglinzilor, arată adevărul despre om.
- Care om?
- Dacă te privești în oglindă, tu ești omul.
Profesorul privește mirat studentul. Studentul plictisit cască. Telefonul din mâna lui devine punctul atractiv.
- Domnule profesor, omul se descoperă doar privind la el? și dacă e așa, orbul cum se manifestă?
- Orbul ascultă cum crește prin întuneric lumina. El simte dansul culorilor. Tu simți?
- Ce?
- Ce culoare are telefonul tău?
Studentul își privește telefonul. După câteva secunde răspunde degajat.
- Albastru.
- Pentru că l-ai cercetat înainte de-a răspunde.
- Normal.
- Deci ești un simplu om.
- Cred că nu. Îmi place să cred că sunt mai mult.
- Poate supraom?
- Da, de ce nu?
Telefonul din mâna studentului devenise atracția principală a profesorului. În mintea lui ideile deveneau citate. Să elaboreze un principiu despre supraom devenise o obișnuință. Supraomul era egal cu telefonul din mâna studentului. Ce fapte concrete îi diferențiază? Materia? Culoarea? Poate că e o taină ce nu se vrea tăinuită? Ce trebuie să spună? Poate să descopere în alții ce el ascunde?
- Domnule student, poți oare iubi la infinit acel telefon din mâna ta?
- Dacă este primul telefon, da, de ce nu?
- Ești fixat pe da, de ce nu?
- În principiu așa răspund.
- Nu e un răspuns, mai degrabă aș spune o dilemă, vrei să te convingi.
Ora s-a terminat. Profesorul privește bulevardul. Zgomotul străzii pune stăpânire pe gesturi. Vrea să-și stăpânească frica de tot ce știe.
- Băăă moșule, băăă, treci în mă-ta pe verde…dă-te dreacu de bulangiu visătoru’ dreacu…
Nu există supraom, decât doar păcatele tale expuse în idei publice