să fiu român! Pentru că ai mei m-au zămislit aici pe prispa casei, într-o vară, sub cel mai minunat cer cu stele. Și pe pământul ăsta care, se zice, e „țara zeilor”. De mic plângeam într-o limbă melodioasă… ca logosul din care, am citit în sfânta scriptură, se pare că m-am plămădit. Și cam tot de atunci privesc lumea asta, fascinantă, prin culoarea roș-galbenă-albastră. Da, da… să fiu român m-aș fi vrut! Da nu a fost să fie așa, nu am avut noroc…
Îmi amintesc cum seara, după o nesfârșită zi de trudă, la lumina obosită a lămpii tata îmi povestea despre Sarmisegetusa lui Decebal și războaiele lui, fratricide zicea, cu Traian. Se oprea, mă privea așa lung și rostea mândru: “Bă tu ești, la fel ca mine, dac!” Și dacă zicea el așa rămâneam, până când îmi puneam capul în poala mamei. Atunci ca prin vis auzeam, în timp ce mă mângâia pe păr și-mi frământa între degete cercelușul de sub lobul urechii, că de fapt sunt roman.
Abia împlinisem vreo trei anișori și duminica mă ducea tata la biserică unde, fudul nevoie mare, mă punea să spun crezul. Muierile satului mă priveau curioase și își șopteau una către cealaltă, după ce aflau de la țața Rada, că… sunt al lu’ Nae, al lu’ Dumitru, al lu’… La școală, domn’ Gicu, să-l ierte cel de sus că tare de treabă a mai fost, spunea, la serbare părinților, când îmi da premiul că… sunt “deștept și talentat”. În diverse ocazii eram mai mereu întrebat dacă… sunt pionier, dacă… sunt utecist… Și eram! Mai târziu, cel mai greu îmi era să spun că sunt membru de partid. Auzi dumneata… membru! Da nicio femeie nu se jena când auzea.
După ce am îmbrăcat haina militară a mai trebuit să spun că… sunt cantemirist… sunt elev caporal… sunt locotenent… sunt ofițer elev… Când eram trimis în vizită pe la camarazii din Tratat, muierile lor își făceau păcătos cu ochiul una alteia și își dădeau coate,întrebându-se între ele dacă sunt spaniol, francez… ori italian. Niciodată, român!
Am crezut că poate măcar acum la bătrânețe, după “marea revoluție-unică soluție!”, să-mi pot împlini și eu visul. Mă bucuram că măcar nu mai sunt “proletar din toate țările uniți-vă!” chiar dacă îi mai auzeam pe unii care îmi strigau ba că aș fi nostalgic, ba neo-cripto… Speram să pot, în sfârșit, să fiu și eu roman, da tot nu pot. Pentru că nu mai am patrie. Am aflat că Romania,ce a mai rămas nevândut din ea, ar fi în fapt țara rrom-ilor!
M-au trecut în rezervă, alții trebuie acum să apere țara. Da mă întreb, cine, dacă nu mai sunt români? Au venit unii, să mă tai nu știu de unde, lumea le spune emanați… Dar ei își zic că sunt liberali… sunt pesediști… pedeliști, alții udemeriști, europarlamentari… Mă rog poate or s-o apere ei, împreună cu ăia de la F.M.I. și N.A.T.O, da… de ei! După ce au privatizat-o… ori globalizat-o?
Nu mai e treaba mea însă parcă am așa o neliniște în suflet. Mă tot frământă gândul, mai ales noaptea când nu pot să dorm, dacă mi-o da Dumnezeu nepoți și or să mă-ntrebe ce sunt ei… Eu ce-o să le spun?