în curtea spitalului făcuseră împământare iubirii
să nu trăsnească aiurea orice pacient sau asistentă
cei ce se internau primăvara veneau cu fereastra de acasă
și priveau în scop vindicativ cum înfloresc caișii
toamna bolnavii se ascundeau care mai de care prin wc-uri
și recitau bacovia

mai e de menționat că la secția de neurochirurgie
singurii vizitatori erau niște ceasuri vechi
care între orele 15.00 și 17.00 își târau limbile ruginite
din salon în salon iar pacienții
(sub influența perfuziilor dulci-amărui)
le spuneau bancuri deocheate compuse chiar de ei
în timpul liber dintre operații

diagnosticul lui D.
«lipsă acută de idei» nu era pe deplin justificat
el scrisese două nuvele și o piesă de teatru
pe care plănuia să le transcrie pe coli a4 noi
cumpărate chiar anul acesta de la librărie

într-una din serile când bea sirop de vișine cu sifon
în cabinetul doctorului T.
D. i-a cerut hotărât să scrie
chiar el o rețetă pentru un pacient irecuperabil:

«dimineața la ora nouă
(în fața unei case părăsite)
sub îngrijirea a două-trei ursite
se face infuzie cu rouă

se lasă câteva cuvinte nespuse la macerat
se administrează după trei zile pe jumătate călare
cu coama calului înnodată bine de soare
după care nu se vorbește până la înnoptat

în cea din urmă zi de tratament
când gândurile și-alte lucruri zburătoare dorm
toată puterea cuvântului se-ngroapă la rădăcina unui pom
(de preferat cu umbra deasă și verdele cât mai strident)»