Lumea pe care ne-o prezintă poetul Teodor Dume în volumul Strigăt din copilărie (editura „Dinastic”, Oradea, 1994) nu și-a pierdut rădăcinile ancestrale, fiindcă orice ființă care vrea să rămână în sine, prin sine și pentru sine nu poate ieși total din solemnitatea unor momente cu valoare sacră. Astfel, copilăria, iubirea, familia, timpul, care ne poartă uneori ca pe niște fluturi, alteori ca pe niște fulgi în zborul său de neoprit, cuvântul ca temelie a rostirii și, implicit, a ființării, toate acestea sunt teme pe care orice școlar conștiincios, cum este poetul, trebuie să le întrupeze în carnea literelor, fără să se teamă vreodată că există pericolul de a plictisi sau de a fi înafara unor tendințe literare mai mult sau mai puțin întemeiate estetic.
Poezia care dă titlul volumului poartă, încă de la început, semnul legăturii tainice dintre generații: „La capătul pridvorului un stâlp / albit și gârbovit ca un moșneag / îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc, / de dincolo, de dincoace de prag” (p. 9). Legătura aproape mistică dintre „aici” și „dincolo”, dintre omul rupt de rădăcinile sale și universul în care a învățat primii pași ai existenței, neștiind că vreodată cărările vor deveni doar amintire, este o dovadă că sufletul rămâne acolo unde a învățat nu numai verbele a fi, a iubi, a zbura, ci și concretețea manifestării lor. Poezia din volumul acesta nu și-a pierdut puterea de a naște fiori, întrebări, de a bucura și de a înduioșa deopotrivă, fiindcă autorul știe, – în ciuda unor ușoare slăbiri, pe alocuri, ale corzilor lirice –, faptul că „amintirile și / amprentele acestui pământ / (...) / Sunt propriile noastre / amprente” (Încrustare, p. 13).
Sunt în volumul Strigăt din copilărie și câteva dedicații unor persoane dragi: fiicei Teodora („Copile geamăn cu sudoarea / din grâu / vino și bea din ochi de greier / sărutul” - Geamăn, p. 15), soției Fabiola („Aproprie-te cu o floare / și apleacă-te peste ierburi / în sufletul meu...” - Chiar dacă, p. 31), sau două poezii în memoria mamei sale, Ana (Acum când nu mai ești, O rază de soare pentru mama).
Nu putem spune că paseismul acesta ar fi cumva în maniera tradiționalismului interbelic, mai degrabă apropie lirica lui Teodor Dume de expresionismul blagian, prin permanenta căutare a luminii în și dincolo de lucruri. Desigur, acest fapt contează mai puțin decât puterea versurilor de a emoționa chiar și pe lectorul exigent, dar sensibil. Prefața lui Gheorghe Grigurcu este de bun augur, însă nu pot să nu spun și eu că este, încă, necesară o înnoire tematică, o mai bună stăpânire a limbajului poetic și a tehnicilor de creație.

George Pașa