„My friends are gone, and my hair is grey”
Leonard Cohen

Suntem doi culbeci bătrâni, trăind în aceeași cochilie. Căsuțele pe care fiecare le-am purtat în spate fiecare s-au năruit când digul maturității s-a surpat. Ne suportăm cu greu. Doi chiriași vremelnici ai aceleași celule. Viața. Uneori, ne spunem cuvinte care dor. Pe care a doua zi le regretăm. Din suflet. Sau, poate, ne prefacem că așa este... Nimeni nu poate ști, în afară de noi. Facem lucruri inexplicabile. Pe care nu le mai recunoaștem. Și asta doar pentru a da vina unul pe celălalt. Ne contrazicem de dragul unei iluzorii dispute filozofice. Sau sociale. Sau culturale. Ne încăpățânăm să credem că deținem adevărul universal și nu de multe ori aceste dispute se colorează în ofense. Care însă nu mai dor. Ca în tinerețe. Am devenit imuni la ele. Ziua a devenit obositor de lungă. Incoloră. Inodoră. Insipidă. Din septiculorile curcubeului nu am păstrat decât o tușă de violet princiar, care azi a devenit un negru stins. Am stors din măduva cerului și ultima picătură. Și l-am lăsat ca pe un papirus gata să se fragmenteze în propoziții și litere ciudate. Ilizibile. Pentru noi luna a pierdut pospaiul ei auriu, mirific, și a rămas ca o seceră știrbă. Stelele s-au calcinat sub indiferența trăirilor noastre. Și zac cu o aripă-n noroi. Poate și de aceea nopțile noastre au devenit atât de scurte. Un somn de două-trei ore. Atât. Apoi ne afundăm în mlaștina cugetărilor și al întrebărilor fără răspuns. Oare ne va ieși bine ecografia abdominală? De ce lucrarea dentară, pe care am dat un credit luat de la bancă, se clatină, riscând să ne lase iar ca pe două păpuși stricate, fără glas? De ce florile din grădina casei nu ne mai par decât niște alcătuiri fanate. De ce copiii ne vizitează atât de rar? Și numai atunci când au nevoie de ceva? De ce am pierdut dreptul de a visa și spera la atât de multe lucruri, pe care altădată ni le puteam dărui ca pe niște ofrande existențiale? De ce nu mai știm ce gust are libertatea? Era o vreme când libertatea avea pentru noi gustul cerului. Și mirosul împlinirii. Astăzi totul a rămas pustiu și stingher în jurul nostru. Totul s-a destrămat ca puful rar al păpădiei. Cei mai mulți dintre prieteni au plecat dincolo de razele soarelui. Ca niște albatroși de lumină eterică. Singurul glas pe care-l auzim, țipând tragic dinlăuntrul nostru, este cel al bătrâneții. Bătrânețea este un prunc lepădat la poarta unei mânăstiri. Un prunc ce plânge și pe care nu-l mai aude nimeni.