Eu, nu mi-am strigat în gura mare fericirea nebună,
atunci când îmi clocotea în pieptul tânăr gata să-l rupă,
de frică să nu mi-o deoache oamenii răutăcioși,
dar am imortalizat-o în cuvinte simple,
pentru voi, ce-i care mă înțelegeți cu adevărat.
Pentru că, rucsacul iubirii oricât ar fi de greu,
merită cărat în spate toată viața.
Nici durerile sufletului nu mi le-am strigat în gura mare,
deși tare aș fi vrut să o fac, ca să-l scap de poverile lui,
dar m-am bazat pe credință,
toiagul de sprijin al oricărui handicap.
Apoi mi-am zis:
Oare, cui îi pasă de zbuciumul meu sufletesc? cu adevărat …
Cui, să mă plâng ? Mai bine scriu…
Durerea altuia este cea mai ușoară durere,
pentru că nu o simte decât cel care o are.
Nici singurătatea firii sau ura împotriva viselor neâmplinite,
nu le-am strigat în gura mare,
de frică să nu par excentrică în fața oamenilor,
care abia așteaptă să mă etichiteze,
oameni, care se mulțumesc doar cu sinteza de suprafață a lucrurilor
și mai puțin cu motivația sau profunzimea lor.
Astfel, am învățat să-mi pansez singură sufletul,
învelindu-i rănile cu balsam creștin.
Așa am reușit să-mi stăpânesc de multe ori, puhoiul lacrimilor amare,
gata oricând să se reverse, la cea mai mică slăbiciune a mea
și am ințeles, că sunt lecțiile mele de viață,
care mă ajută să mă înțelepțesc mai repede,
pentru că nimic pe lume nu e întâmplător.
Toate lucrurile au un scop precis, care anume, e greu de ghicit…
Așternându-mi pe hârtie, cu sinceritate,
toate gândurile bune sau rele,
mi-am ușurat sufletul împovărat de toate greutățile vieții.
Ea, hârtia, mi-a suportat astfel
toate bâlbele scrise cu emoție sau agramat,
pe când majoritatea oamenilor îmi vânează doar greșelile făcute
și mai puțin conținutul sau tensiunea adevarată a faptelor.
În scris stângaci și în muțenia gândului
mi-am găsit un refugiu față de cei din jur,
care nu-mi suportau liniștea enigmatică
dobândită cu mare trudă,
dar nici frumusețea interioară câștigată în timp,
care-mi luminează sufletul și fața cu lumina ei discretă,
ascunzându-mi sensibilitatea firii.
Punându-mi deseori ca scut de apărare un comportament jovial,
am scăpat de iscoadele rele gata să-și devoreze prada,
asemenea peștilor Pirania,
pentru a compara răutăcios coeficientul de nefericire
a lor, cu al meu sau cu a celor din jur.
Și vai de acei oameni pe care nefericiții îi vor simți fericiți…
Eu nu am strigat în gura mare,
frustrările vieții mele sau bucuriile ei,
eu le-am imortalizat modest, în scris,
pentru că ele, bucuriile și durerile
mi-au șlefuit latent caracterul
și m-au înălțat spiritual,
pentru oamenii dragi, din jurul meu.
Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris…,
numai ce am trăit și simțit cu adevărat,
pentru că eu mi-am descoperit un alt capriciu al firii mele
mult mai frumos și mai înalțător,
decât toate celelalte lăsate în urmă,
credința în Dumnezeu;
Ocrotitorul și puterea oamenilor sinceri, cinstiți
dar și mai mult, a celor care cred cu adevărat în El.

22-02-2010