Azi plânge. Pe lângă casă, lăcrămioare. Iarba pare ninsă cu sute de cranii minuscule și are miros de tămâie. Oamenii au trupuri de felinare de cimitir prin care se vântură spirite.
Cireșii pe care i-am sădit acum doi ani țin în brațele noduroase păsări împușcate. Piepturi sângerii au umplut cerul. Ca și când toți cei de acolo și-au uitat doar clipele de afecțiune. Și nu se mai sting, așa cum nici stelele. Aș putea sta noapte de noapte să le număr pe cele care mi-au plecat. Și să mă întreb. Cum se iubesc oamenii? Și dacă se iubesc de ce se duc încotro se duc?
Timpul țiuie. Prin mine trec sirene cu muribunzi. Iar soarele, printre crengile încărcate, seamănă cu un girofar imens. De ce mă strâng în trupul fragil ca o moarte pentru care sunt neîncăpătoare? De ce sar din aparenta lâncezeală în neliniștile celorlalți?
Moartea vorbea așa de frumos, era candidă în haina ei nisipie strânsă pe trup și cu pălăria tricotată. Am văzut-o ca pe o femeie între două vârste, cu ochi adânciți în sine, frunte lată cu multe șanțuri pe care se odihneau gândurile. Moartea avea cuvinte noi pentru mine, poate și pentru ceilalți, numai că eu intrasem, aparent, într-un suflet de marmură și urmăream dinlăuntru cum descrie viața, cu un zâmbet nedisimulat, tocmai ea. Nici măcar nu bănuiam cine este.
Moartea asta avea copii. Vreo 12. Îi învăța cum să joace teatru. Îi recunoșteam pe Zamolxis, pe dacii care nu conteneau cu aratul, rugăciunile și nemurirea. Plângeau la naștere și petreceau trecerea în lumea de dincolo a fiecăruia. Îl sacrificau pe cel mai bun fiindcă vedeau în jertfă eliberarea, atingerea spiritelor sacre, purificarea.
Dar glasul ei nu părea deloc a fi de moarte. Tâmplele zvâcneau încăpățânat. Trupul nu lăsa să se vadă că este mistuit de focul interior. Un foc al destinului. Palmele i se adunau în ritmul cântecelor și se desfăceau doar pentru a fi ascultate. Ele știau multe povești iar copiii aceia le citeau și le interpretau aidoma.
Spectacolul începuse: „Echinocțiul Daciei Hiperboreene”. Ființa noastră națională: cultură și civilizație. Despre adevăr, valorizare și valorificarea începuturilor noastre. Strămoșii se strânseseră în cerc, umăr la umăr cu noi. Proiecții. Voci dinlăuntru. Străvechi și modern. Folclor, muzică, dans, poezie... Vrajă...
Ea se trăsese mai lângă ușă, de unde regiza totul. Niciunul nu îndrăznea să o sfideze. Poate pentru că nu o simțeam ca prezență?! Se deghizase atât de strașnic?! Ne aflam, oare, chiar în vatra geto-dacică, rostogoliți în timp?! Prezentul devenise, pentru cine știe câtă vreme, ancestral?!
Pe sub privirile supraetajate, trecea, ca o primăvară înfășurată în giulgiu floral, într-un soi de căruță trasă de cal, moartea, într-un spectacol dezolant, ultimul.
Un mail avea să-mi confirme:
“Subject: Să ucizi o pasăre cântătoare...
“Doamna Ardeleanu, îmi pare rău că trebuie să vă spun că doamna M. S. nu mai este printre noi! Ceea ce ne-a oferit, acum o lună, chiar a fost cântecul de lebădă... Rudele îl asteaptă pe T., fiul cel mare, din Canada, pentru înmormântare...Dumnezeu să o ierte, Dumnezeu să ne ierte - pe toți! L. Popa”.”.
Uneori, mailurile aduc…
Moartea, moartea aceea nu va mai da nicio reprezentație. Niciodată!

(12 mai 2011)