Uneori, marea poate fi atât de liniștită în epiderma ei lunecoasă, tatuată de navigatori și de corpuri în deux-pièces ori altfel. Cu geamandurile adulmecând, pare a fi într-o iubire color cu lumea. Solitudinea ei rece dispare odată cu primii pași care calcă apa. Nimic nu o înviorează mai mult decât plierea pe dolofane forme pierzându-se în cratere de nisip. Nicio atingere nu o face mai nebună și mai răzvrătită decât atunci când este penetrată de îndrăgostiți.
Alteori, este aidoma unei femei cu zâmbetul spre apus zbuciumate de gânduri ca de niște curenți de miazănoapte.
Câteodată, barcagiii, înaintând către aventură, o despică în siaje înspumate, așa cum spinteci burta unui pește marin, dar numai ea știe să facă farmece și să-și recapete frumusețea și vigoarea.
Pătrund în mare ca într-o scoică uriașă cu o carapace de cer și una de apă. O muzică marină, algică și nețărmurită transformă timpul într-un delir. Mă întind pe pieptul aspru al țărmului. Nisipul are o fierbințeală de parafină.
Oamenii îmi par niște vase de cafea preparată la nisip, iar toboganul, un sultan cu turban roșu și narghileaua în vasul mării.
Bruiajul mundan nu mă deranjează atâta vreme cât se derulează în surdină. De aceea, mă gândesc să completez răsfățul în peisajul maritim cu lectura unei cărți primită de curând, fiindcă “îmi plac începuturile/ întotdeauna am o carte necitită pe/ aproape” așa cum spune chiar autoarea în poemul numit “aluneci în mine ca liniștea în ferestre”.
“Siaj” – în ton cu pânza de spațiu și acuarela de timp în care mă aflu: marea cât sufletul meu marcat de glisarea cuvintelor-ambarcațiuni. La timonă se află o femeie specială. Aș putea să-i spun: “te strecori sub rană/ detaliu tandru și inconștient” și pentru că “acesta este un poem care tace”, prefer să nu o deranjez. Între cuvinte bănuiesc o liniște ascunsă. O ascult. Apoi, citesc mai departe. Ambarcațiunile se mișcă sinuos, trecând de privirea mea ca de o linie de sosire. Din decor, pare că femeia cu păr albastru îmi clipocește la ureche: “câteodată mă împrumut/ din liniștea oamenilor de pe stradă/ ei nici nu au habar” (“lăsați-mă”).
Încep să o cunosc. Poate de aici: “ploile cu tine sunt solemne și calde/ de fiecare dată/ mă întorc dintr-o altă limbă/ deși lângă poezie trebuie să taci” (“ți-am șters ziua de urmele înțepăturii de fiară”). Și tac. “mi-e o liniște definitivă” lumea ei, poezia în care navighează cu dexteritate: “mi-e bine aici/ în lumea asta insinuată/ fără cei ce se repetă atât de des/… aș putea trăi fără apă/ nici nu e nevoie să mă rog/ doar uneori poezia mea/ se înrudește cu păcatul”.
Sau poate dintr-o autodefinire: “îmi imaginez/ că sunt o definiție simplă/ ușor de reținut/ după felul în care/ îmi țin capul/ când sunt fericită” (“lucruri simple despre mine”).
Uneori, este “femeia-tango”, “ea nu îmbrățișează niciodată la fel” (“trebuie să deschid brațele în același timp”) ori una dintre femeile-enigmă: “femeia asta/ care umblă despletită/ rugându-se/ va sfârși până la urmă/ într-o altă vină/ crescută sub piele” (“nu sunt dependentă de tandrețe”) sau chiar “femeia-assemblage”: “respiră-mă seara/ ca pe o rochie neagră de dantelă/ poemul meu are părul lung/ îngerul mă posedă/ cu luciditate/ eu știu că mutilez gândul/ doar închipuindu-te”, poate, un pic, și femeia-răsfățată: “de la o vreme/ am o relație specială cu soarele/ mă prefac dimineața că nu îl văd/ mici cochetării de femeie răsfățată/ el nu știe însă/ eu am acasă un cer” (“mantra zilei”), dar, precis întruchipează femeia-poet: “cândva am ucis pentru o carte/ nu cu mâinile, nu cu ochii/ nici măcar/ am ucis cu alb”. Nicidecum straniu, în “viziuni epidermice” femeia-punte reprezintă un simbol al vieții: “dincolo de sensul unic al sângelui/ mă repet din om în om/ în gesturi primitive/ suntem forme frumoase/ femei cu mâini de nisip/ conturează punți între suflete”. Și, ca simbol al curajului, al iubirii și al trăiniciei, femeia-ana este una dintre cele mai importante: “e singurul cuvânt unde nu mai adaug/ nimic/ e inversul unei femei/ toate ar trebui să se cheme ana” (“până aici te-am ajuns cu mâna”).
În croaziera sa literară, poeta abordează și alte laturi, neputând omite dragostea, singurătatea, poeții și poezia, ființele umane, divinitatea, timpul și spațiul “și nu numai…”: “câte lucruri se pot așeza între oameni…/ niște semne de recunoaștere/ pentru mai târziu”.

Mag. Da!
Trebuie să recunosc: “mi-au mai rămas din ziua asta/ o jumătate de inimă/ și tu” (“siaj”)!

(selecție de versuri din volumul de poezii “Siaj” de Magda Mirea)

(15 iulie 2011)