Intru în bucătărie. Cenușiu igrasios îmi zâmbește timid. Ating cu dizgrație marginea chiuvetei, speriind păianjenul stăpân, acum zdrobit sub palma mea grea. Deschid dulapul murdar de viață și calupuri culinare și extrag, cu atenție, sticla de vin roșu rătăcită acum 3 ani. E plină de praf, pânză de păianjen și amintiri. Da, mult prea multe amintiri...
Mă așez pe taburetul care scârțâie oribil sub greutatea mea. "Chiar m-am îngrășat atât de tare? Avea dreptate Flavia, măcar de această dată?" Nu găsesc nici un pahar pentru vin (nu consumam alcool atât de intens acum 3 ani) și mă mulțumesc cu o cană pentru băuturi răcoritoare. Încerc robinetul, dar apa a fost oprită (probabil!) acum 2 ani jumătate. Încerc un sertar mai puțin uzat și șterg cana cu un prosop relativ curat. Era primul prosop cumpărat din primul salariu, prima leafă de cetățean jigărit al acestui stat. Deodată, mă simt murdar, mai murdar decât aragazul vechi moștenit de la părinți, acum mai bine de 5 ani. Mă cuprinde un fior nostalgic, aproape tragic și devin fricos, un șoarece speriat de coada lui, la fel de murdară ca aragazul și sufletul meu ciopârțit. Deschid repede sticla (trebuie să fie un vin excelent, l-am cumpărat din prima bursă de la facultate) și îmi umplu cana cu lichidul sângeriu. Bucătăria mă deprimă, astfel mă mut în dormitor.
Prima gură după cele aproape 5 săptămâni de abstinență. "Afurisită Flavia, nici măcar bomboane cu lichior nu mi-a dat voie să mănânc". Apoi golesc jumătate de cană în câteva secunde. Îmi este sete, o sete reală, organică, derivată din multitudinea de dureri închise între acești patru pereți. Respir greoi, doar pentru că am pierdut exercițiul băutului. "Îmi revin repede, nu voi mai avea nevoie de consilier".
Privesc dormitorul pe jumătate renovat și încerc să uit colțurile în care agonizam pentru că eram prea mici pentru a reacționa, patul (acum uitat și donat eternității) sub care ne ascundeam pentru a evita noi vânătăi, masa după care ne feream pentru a găsi o nouă scuză de a trăi... Uit toate acestea la a doua cană de licoare magică. "Flavia, nu știi ce minune reprezintă alcoolul, ce binefaceri îți oferă: negativ, dureros, spaima, toate sunt ascunse într-un colț întunecat al creierului. Esențialul este să nu te trezești din beție, nici măcar când dormi".
La a treia cană revin amintirile mai puțin traumatizante: petrecerile de Crăciun, ieșirile văratice, serile liniștite din livada bunicilor. Dar le uit repede. Sunt prea îndepărtate. În schimb, coboară, luciferice, zilele singuratice din timpul facultății: dorința atât de puternică de a nu fi singur, teama de a fi altfel ca bărbat și de a nu repeta istoria... Apoi frica viscerală de singurătate, dublată de clișee misogine, rezultatul respingerilor repetate. Apoi salvarea, veșnica licoare (oricâte grade avea, alcool să fie), prietenă neobosită, dar și aceasta trădătoare în miez de noapte: lacrimi spontane, echilibrate de consumul relativ redus de alcool în acea seară. Apoi un somn agitat, perna udă de lacrimi și vomă...
Mă plimb puțin prin casă. Zidurile reci, plăci comuniste care au lansat o generație, dar cu atâtea defecte și frustrări: copilărie ratată, adolescență timidă și plină de dureri, tinerețe îmbibată de alcool și sentimente reprimate. Apoi mutarea în alt oraș, universitar, la fel de frustrant ca un nedorit efect bumerang. Sufrageria în care dormeam pe jos în nopțile fierbinți de vară, acum multă vreme, secole de trăiri depășite. Apoi Flavia, nefericita care a vrut să mă salveze de mine însumi. Aceeași dorință feminină de a salva ceea ce nu dorește să fie salvat...
Curtea din spatele blocului, spațiu înverzit peste așteptări. Nu mai sunt râsete de copii, strigăte copleșite de durere adolescentină sau numai lacrimogenă. Doar ierburi ca în savană, șerpi și uitare. Și un bețiv singuratic ascuns după perdea care privește prin fereastra trecutului... Scot costumul din bagaje, cămașa neagră și, cu ultimul surâs lucid, încerc să folosesc fierul de călcat. "Astăzi este ziua noastră, Flavia. Momentul pe care l-am visat, dar pe care nu l-am fi crezut atât de aproape de realitate". O lacrimă rebelă atinge gulerul cămășii, urmat de alta pe mâneca stângă. Trec repede cu fierul de călcat și încerc să înghit în sec: e tot ce mi-a mai rămas... VA URMA