Titlul vine de la un film, pe care cei trecuți de prima tinerețe și-l amintesc cu siguranță. L-am ales pentru că se potrivește ca o mănușă excursiei din care tocmai m-am întors: Anglia, Belgia, Olanda, Germania, Luxembug, Franța. Totul în nouă zile.
Când am ales traseul, decisivă a fost prima etapă, Anglia. În adolescență, aveam lungi discuții cu fratele meu, pe tema “Dacă n-ai fi fost român, ce ți-ar fi plăcut să fii?”. Doru răspundea sistematic “japonez”, datorită codului onoarei, care i se părea mai presus de orice. De altfel, și-a respectat opțiunea – a practicat toată viața artele marțiale japoneze, cu tot ceea ce presupun ele.
Răspunsul meu era invariabil “englez”, datorită umorului specific și a spiritului de fair-play. Umorului spumos de tip latin i-am preferat totdeauna umorul englezesc, mai subtil, mai înclinat către ironie și autoironie. Umoriștii mei preferați sunt Jerome K. Jerome și P. G. Wodehouse. Vă închipuiți cât de nerăbdător eram să ajung pe Tamisa, pe urmele celor “Trei într-o barcă”.







Londra văzută de pe Tamisa – nou și vechi


După ce trupa de excursioniști s-a regrupat pe aeroportul din Londra, am început să-mi studiez colegii. Structura grupului e importantă, datorită ei, atmosfera întregii vacanțe poate fi una plăcută și armonioasă sau, dimpotrivă, dizgrațioasă și stresantă. Am constatat, în treacăt, că față de anii trecuți, media de vârstă a scăzut. Cu toate astea, aproape nimeni nu era la prima ieșire, toți colegii de autocar aveau la activ câteva capitale europene. Cu alte cuvinte, s-a format un fel de clan al excursioniștilor, oameni care muncesc un an ca să-și poată satisface nevoia de… Ei, aici e aici, nevoia asta diferă substanțial de la om la om. Am încercat o succintă clasificare.
- Informații – sunt cei care studiază înainte de plecare traseul, citesc pe internet tot ce găsesc despre obiectivele posibile, cară după ei cărți și hărți… Evită distracțiile, preferă muzeele și, după trei zile de Paris, constați că nu s-au plimbat niciun minut pe Champs-Élysées.




Bulevardul Champs-Élysées văzut de pe Arcul de Triumf


- Dezinformații – știu câte ceva, dar lucrurile sunt atât de încurcate în capul lor, încât sub formula “am auzit că…” trântesc niște enormități.
- Neinformații – la plecare nu știu absolut nimic, coală albă. Pe parcurs se miră de tot ce văd, rețin toate amănuntele spectaculoase, dar nesemnificative. La terminarea excursiei, intră în categoria “dezinformați”.
- Dezinteresații (“mie nu-mi plac pietrele) ”și leneșii (“mai bine hai la o bere”) – sunt două categorii care, în circuite, sunt pe cale de dispariție. Au venit doar pentru a face o plăcere partenerei dar, în concediul viitor, vor merge sigur într-un sejur cu “ultra all inclusive”.
- Shopping-arii – nu le pot spune altfel, pentru că peste hotare niciodată nu se fac cumpărături, totdeauna se face shopping. Sexul predominant este cel feminin, iar raioanele vânate sunt cele de îmbrăcăminte și parfumerie. O subcategorie importantă e formată din persoanele cu o armată de rude și prieteni, cărora trebuie ne-a-pă-rat să le ducă suveniruri de peste tot.




Galeriile comerciale din Bruxelles


- Contabilii – sunt cei care bifează obiectivele. Ei stau cinci minute acolo unde alții stau o oră. Important este ca, la întoarcere, să poată spună “Am făcut și Luvrul, am făcut și Notre Dame…”.
- Colecționarii – sunt o pacoste pentru partenerii lor. În ultimele excursii a trebuit să cumpărăm o a treia valiză pentru halbele și șahurile mele. Da, dar i-ați văzut vreodată pe Henric al VIII-lea și Anne Boleyn pe post de rege și regină? În plus, în cazul nostru era musai să-mi iau câte o halbă din fiecare țară, doar sunt locuri renumite pentru berea lor. Pe lângă asta, lingurițele lui Leni nici nu se pun.
- Amatorii de distracții și senzațional – totdeauna vor prefera să meargă la London Eye în loc de National Gallery sau la Madame Tussaud în loc de British Museum. Un caz particular îl formează cei însoțiți de copii – oameni de sacrificiu. Cuvântul “sacrificiu” nu e gratuit. Într-o seară, cel mai nervos tip din toată excursia era un tată întors de la Disneyland: “Toată ziua asta am făcut – am stat câte o oră la coadă ca să se dea două minute într-o jucărie. Sunt frânt de oboseală. Și mai am acasă un băiat de trei ani, peste câțiva ani va trebui să-l aduc și pe el”, a încheiat, plin de obidă.
- Fotografii – se întorc acasă cu câteva mii de poze. Despre ei se spune că, la întoarcere, dacă îi întrebi “Cum a fost în excursie?” îți răspund “Nu știu, n-am descărcat încă pozele în computer”. În categoria asta (o mie-două de poze) mă regăsesc și eu. Înainte de plecare mi-am cumpărat un aparat nou, cel vechi avea obiectivul spart. Nefiind obișnuit cu menu-ul și mesajele, am avut o surpriză. După ce am fotografiat “London Eye” (roata mare de pe malul Tamisei) mi-a apărut mesajul “Clipire detectată”. Concluzie: “Ia uite, Leni, cică Ochiul Londrei mi-a făcut cu ochiul!”




Ochiul Londrei


Cum în fiecare oraș mare este prevăzut un tur cu autocarul, ești obligat să faci poze din mers. După o jumătate de oră de fotografii, m-am adresat colegei de autocar din fața mea:
- Ioana, ai observat că pe fațada fiecărei clădiri din Londra scrie pe românește “Ieșire de siguranță”?
- Pe românește? Nu se poate.
- Uită-te la poze!
Ioana își studiază fotografiile pe LCD-ul aparatului și constată că, într-adevăr, pe o bună parte din clădiri apărea inscripția respectivă.
- Cum se poate așa ceva?
Zâmbesc și îi arăt cu degetul textul “Ieșire de siguranță”, pe geamul autocarului.

Dacă vrei să afli câte ceva despre colegii de excursie, îi studiezi într-un dormitor dintr-un palat regal. Unii se uită la patul cu baldachin și, visători, se imaginează tolăniți regește. Pe alții îi vezi cum se apleacă să vadă mai bine oala de noapte. Unii se uită pe pereți, la tablourile celor care, cu sute de ani în urmă, foloseau patul și oala de noapte. În sfârșit, există și persoane care se uită îndelung la oglinda mare din cristal de Murano. Aranjându-și, discret, o șuviță rebelă de păr.
Evident, nimeni nu e reprezentantul absolut al unei singure categorii. Personal, în diverse procente, mă încadrez în majoritatea dintre ele.

Apropo’ de clanul turiștilor. Fraților, dacă vreți să vedeți lumea, mergeți acum, peste zece ani n-o să mai puteți. Deja, din cauza aglomerației, la o bună parte din locații, statul la coadă poate dura mai mult decât vizitatul propriu-zis. Am întâlnit anul ăsta, mai mult decât în anii trecuți, șiruri interminabile de chinezi – elevi, îmbrăcați în uniforme, disciplinați, care îți amintesc de un mușuroi de furnici revărsat, în șiruri indiene, în căutare de hrană. Și pericolul nu vine numai din China. Pe unul din vaporașe, cei câțiva zeci de români ne-am pomenit față în față cu câteva sute de indieni gălăgioși. Odată urnite cele două națiuni imense, turismul va fi sufocat.




Mulțime de turiști, așteptând schimbarea gărzii la palatul Buckingham




O armată disciplinată de copii chinezi, la Castelul Windsor




O ceată indisciplinată de indieni, pe vaporașul de pe Rin


Înainte de plecarea în excursie, circuitul prin atâtea țări mi se părea o extravaganță. Dar acum mă bucur că l-am ales, pentru că poți face mai ușor comparații între atmosfere, obiceiuri, locuri, toate văzute într-un interval mic de timp. Așa că, în loc să descriu impresiile în mod cronologic, prefer să o fac de-a valma, încercând să evidențiez asemănările și deosebirile. Mai mult, voi încerca, pe ici-pe colo, să descifrez cauzele și motivațiile deosebirilor, majoritatea avându-și originea în secolele trecute.

Toate marile metropole atrag imigranții. Dar între Londra și Paris mi s-a părut o diferență esențială. Mă refer aici numai la africani și asiatici, mai ușor de recunoscut. Deși statisticile spun că în Londra, imigranții din alte continente constituie cam o treime, iar în Paris o cincime, totuși în centrul Parisului rasa neagră și cea galbenă sunt mult mai vizibile decât în centrul Londrei. Motivul pe care îl bănuiesc este perioada în care a avut loc imigrarea. Londra, capitala unui imperiu unde soarele nu apune niciodată, a atras, precum o lampă, fluturi din toate colțurile imperiului încă din secolele trecute. Pe parcurs, aceștia au avut timp să se integreze, au servicii stabile și sunt mai puțin prezenți pe străzi. În schimb în Paris, marocanii, algerienii și tunisienii au sosit masiv după al doilea război mondial. Așa că îi vezi peste tot, zdrăngănindu-și șiraguri de mici turnuri Eiffel, cu care îmbie turiștii.
Un fenomen care m-a surprins prin amploarea lui este cultura de pub. În centrul Londrei, după ora 17:30, pub-urile se umplu cu tineri și tinere în cămăși albe și costume negre care, după terminarea programului de lucru, socializează cu servieta la picior și cu un pahar de bere în mână, de multe stând în picioare pe trotuar, în fața pub-ului deja plin. Printre ei vezi uneori negri și asiatici, în aceleași costume negre. Unitate în diversitate.




Tineri funcționari la un pub, după terminarea programului


La nivel de democrație, Franța republicană, cu cele câteva revoluții la activ, cu deviza sa “Liberté, fraternité, egalité”, s-ar părea că deține o supremație incontestabilă. Îmi permit să am altă părere – monarhia parlamentară din Anglia este superioară republicii prezidențiale din Franța. Aici iarăși ne ajută istoria. “Magna Carta Libertatum”, care limitează puterea absolută a regelui, a fost obținută de nobilii englezi în 1215. În Franța, 500 ani mai târziu, Louis XIV declara emfatic “L'état, c'est moi”.
Capul regelui englez Charles I a căzut în 1649, cu 130 ani mai devreme decât al lui Louis XVI. Și de ce? Pentru că Charles I a îndrăznit să dizolve Parlamentul. Oamenii politici de azi, care încearcă să diminueze puterea Parlamentului, ar trebui să ia aminte. Politicienii vin și pleacă, instituția Parlamentului rămâne.






Palatul Westminster, sediul Parlamentului din Marea Britanie, cu al său celebru Big Ben


Londra e renumită pentru toleranța ei. Aici a înflorit rock-ul. Aici a apărut fusta mini. Totuși, vezi peste tot cum toleranța se îmbină cu conservatorismul, tradiția cu modernismul, în proporții care să nu deranjeze pe nimeni și să facă viața plăcută tuturora. Analizând nivelul de toleranță din diversele țări pe unde am trecut, am tras concluzia că religia și-a lăsat decisiv amprenta. Anglia a dat primele semne de independență a statului față de biserică încă de pe vremea conflictului dintre Henric al II-lea și Becket. Iar Henric al VIII-lea a rupt-o complet cu Vaticanul, asumându-și conducerea bisericii.

Totuși, dacă vorbim de toleranță, exemplul cel mai izbitor este Olanda. Stat protestant prin excelență, în secolele trecute Olanda a oferit azil evreilor sefarzi din Spania și hughenoților din Franța. Astăzi, aici sunt legale prostituția, eutanasia și drogurile ușoare. Aici a avut loc prima căsătorie între doi bărbați. De altfel, efectul toleranței este vizibil pe orice stradă. În Amsterdam, în cartierul felinarelor roșii, vezi femei dezbrăcate în vitrină. La colțuri de stradă, vezi pisoare care permit bărbaților să se ușureze în văzul lumii. La miezul zilei, vezi tineri care se împleticesc din cauza băuturii. Evident, primul gând care-ți trece prin minte este că prea multă toleranță strică. Dar, parșiv, apare un al doilea gând: nu cumva cineva face aici experiențe pentru a stabili limita suportabilității? Dacă ați trece pe lângă un asemenea pisoar public, s-ar putea ca mirosul să vă genereze și domniilor voastre gânduri similare.

Deși vecine, deși odinioară formau un stat unitar, Belgia este total diferită față de Olanda. Asta s-a văzut încă din secolele trecute, când Belgia a fost prima care s-a rupt din Regatul Țărilor de Jos, obținându-și independența. Ulterior a fost urmată și de Luxemburg. Astăzi, intoleranța este mai vizibilă decât oricând. Flamanzii și valonii sunt la cuțite și e foarte posibil ca în curând să apară pe hartă două state în loc de unul singur.

Unul din cele mai ciudate obiceiuri este mersul pe stânga din Anglia. Originea e atât de evidentă, încât te duce gândul că cei ciudați suntem noi, ceilalți. Pe stradă, cavalerii trebuiau să fie în stare să se apere în orice moment. Ori, cum mai toți erau dreptaci, pentru asta era necesar să meargă pe partea stângă. Amintiți-vă cum avea loc un turnir: cei doi combatanți aveau lancea în mâna dreaptă, deci mergeau pe partea stângă.
Țineți minte bancul cu polițiștii care mergeau la etaj, într-un autobuz supraetajat? “Aoleo, noi nu avem șofer!” Ei bine, asta era senzația pe care o aveam de câte ori vedeam un autobuz din sens contrar. Mă uitam la locul șoferului, vedeam că nu e și aveam o scurtă senzație de panică. La traversarea străzilor nu aveam mari probleme, municipalitatea prevăzuse dificultățile străinilor și, pe toate trecerile de pietoni, scriseseră pe jos “LOOK RIGHT”.
Ca pietoni ne-am acomodat destul de repede, dar ca șofer, sunt convins că aș avea ziua și accidentul.
Una dintre urmările mersului pe stânga este faptul că în Anglia există fabrici care produc taximetre speciale, cu locul șoferului pe dreapta, cu două banchete pentru pasageri, față în față, cu paravan între șofer și pasageri. Am întrebat despre asta după ce am observat că toate taximetrele sunt identice, iar marca îmi e complet necunoscută.




Taxiuri londoneze