agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-15 | |
Din punct de vedere arhitectural, Parisul este net superior Londrei. Nu mă refer la construcțiile reprezentative, aici Londra face față cu succes, cu ale sale Buckingham Palace, Big Ben, Tower Bridge, Tower of London, Westminster Abbey, St Paul's Cathedral, Trafalgar Square... Dar în Londra, străzile sunt mai înguste, trotuarele mai strâmte, pe ambele maluri ale Tamisei și uneori, în plin centru, vezi alternând clădiri moderne, chiar zgârie-nori, cu clădiri în stil georgian, victorian sau elisabetan. Cu alte cuvinte nu există unitate, nu există o coerență arhitecturală. Impresia este accentuată de nenumărate gropi, peste tot se fac săpături în vederea Olimpiadei din 2012. Tot în acest scop se urgentează terminarea clădirii The Shard care, cu cei 310 m, va fi cea mai înaltă clădire din Uniunea Europeană.
Altfel stau lucrurile în Paris, care e renumit pentru ale sale “grand boulevards”. Pe trotuarele largi, în fața bistro-urilor, vezi două rânduri de măsuțe, cu scaunele orientate obligatoriu spre stradă. Nu găsești niciodată o clădire de sticlă, lipită de una cu arcade, așa cum vezi în Londra destul de des. În general, în central Parisului nu prea găsești clădiri moderne, cele vechi -multe din ele palate sau cu aspect de palate- sunt impozante, aspectuoase și bine întreținute. Cartierele de zgârie-nori și-au găsit locul în suburbii. Dar chiar și acolo, arhitecții au avut cochetăria ca noul Arche de la Défense, un zgârie-nori de forma unui arc de triumf modern, să fie aliniat cu axa deja existentă, formată din celebrul Arc de Triumf, bulevardul Champs-Élysées, Place de la Concorde, Jardins des Tuileries și micul Arc de Triumf de la Luvru. Datorită spațiilor largi, din oricare din extremități, le vezi pe toate aliniate, cu un zoom puternic. Un bistro ca multe altele, cu mesele scoase pe trotuar Cartierul La Défense, văzut de pe Arcul de Triumf Explicația diferenței dintre arhitecturile celor două metropole am găsit-o tot în istorie. Sistematizarea Londrei a fost imperios necesară după marele incendiu din 1666, care a mistuit două treimi din oraș. A fost însărcinat cu asta Charles Wren, un arhitect celebru la vremea lui dar, în mod evident, era mult prea devreme pentru a respecta rigorile științei moderne. În schimb, sistematizarea Parisului a fost efectuată două sute de ani mai târziu, din inițativa împăratului Napoleon al treilea, de către o altă persoană devenită celebră pentru asta, baronul Haussmann. Semnificativă pentru mentalitatea ceor două popoare mi se pare o comparație între reședințele regale din afara capitalei - Castelul Windsor și Palatul Versailles. Castelul Windsor este sobru, masiv, zidurile care îl împrejmuiesc dau impresia că principalul scop este cel de apărare, cuvântul cheie fiind piatra. Palatul Versailles este grațios, opulent, strălucitor, plin de opere de artă, este înconjurat de grădini amenajate artistic, principalul scop este distracția, cuvântul cheie – poleiala. Castelul Windsor Palatul Versailles Ce au în comun cele două mari orașe este dragostea pentru verdeață. În Londra, patruzeci la sută este zonă verde. În celebrele Hyde Park și St James’s Park vezi presărate pe iarbă nenumărate șezlonguri, puse la dispoziție marelui public. Dacă nu ajung, te poți tolăni direct pe iarbă, nu există tăblițe care să interzică accesul. St James’s Park Parcurile văzute de mine în Paris, Jardin du Luxembourg și Jardins des Tuileries, seamănă mai mult cu ale noastre – alei, băncuțe, fântâni arteziene, statui. În schimb, toate marile bulevarde sunt străjuite pe margine de unul sau două rânduri de copaci. Mai mult, pe clădirile de pe laturile bulevardului Champs-Élysées poți vedea zone întinse de verdeață, la etajele superioare și pe acoperiș. Jardin du Luxembourg Acoperișuri cu verdeață, văzute de pe Arcul de Triumf La capitolul arhitectură merită să menționez și celelalte orașe vizitate. În orașele belgiene -Bruges, Bruxelles, Mechelen- există obligatoriu în centru o așa numită Grand Place, o piață imensă, încadrată de clădiri înalte, dintre care totdeauna cea mai impozantă este Primăria, cu un turn ascuțit, înălțat spre cer. Dintre ele, celebră este piața din Bruxelles care, din doi în doi ani, este acoperită timp de trei zile cu un covor imens de flori. De altfel, faptul că în Belgia, instituția Primăriei este foarte respectată ne-a fost dovedit și de un alt eveniment. În Bruges, în Grand Place, cânta o fanfară, înconjurată de un public numeros, deopotrivă localnici și turiști. - Așa e în fiecare zi? - Nu, astăzi e ziua de naștere a primarului. Fanfara din Bruges Amsterdam este tăiat de un păienjeniș de canale. Expresia nu este întâmplătoare, canalele văzute de sus seamănă cu un păianjen. Totuși, după mine, nu își merită renumele de Veneția Nordului. Dacă ar fi să găsesc ceva definitoriu, ar fi numărul incredibil de mare de biciclete. Bicicletele din Amsterdam În Koln am văzut o clădire intrată în istoria parfumeriei - acolo a fost vândută prima apă de colonie din lume. De unde și numele, Koln are ca denumire franceză Cologne. În Frankfurt, un oraș cu mulți zgârie-nori, există două turnuri gemene, proprietatea Deutsche Bank, numite Debit și Credit. Să mai spună cineva că nemții nu au umor! Arhitectura orașelor germane este, în general, destul de eterogenă, dar aici motivația constă în bombardamentele intense din timpul celui de-al doilea război mondial. Într-o biserică din Frankfurt am găsit o fotografie făcută de sus imediat după un bombardament. Singura clădire rămasă în picioare este biserica. Explicația o găsești nu în divinitate, nici în milostenia aviatorilor, ci în pragmatismul acestora: cu turla ei înaltă, în stil gotic, biserica era un punct sigur de reper pentru următoarele raiduri. Frankfurt după bombardament Pentru că veni vorba de biserici, le amintesc aici pe cele care m-au impresionat. Pe locul întâi așez biserica unde au fost încoronați și înmormântați regii Angliei – Westminster Abbey. Deși veche de o mie de ani, a fost refăcută în mai multe rânduri. În interior se găsesc mormintele reginei Elisabeta I-a, dar și ale unor personalități mai apropiate de zilele noastre, cum ar fi Darwin. Poți vedea un colț al poeților, cu memoriale pentru toți marii poeți englezi, în frunte cu Shakespeare. Westminster Abbey – te întrebi care e fațada Pe locul doi ar fi catedrala din Koln, veche de aproape opt sute de ani. Este una din cele mai înalte din lume. În al doilea război mondial a fost lovită de câteva bombe, dar a rezistat. Totuși, se văd urmele – este aproape neagră, cu excepția unei mici suprafețe de pe fațadă, care a fost refăcută. Abia pe locul trei aș așeza St Paul’s Cathedral deși, ca mărime, este prima din cele văzute în acest circuit. Nu m-a impresionat prea mult pentru că mi se pare o imitație ștearsă a bazilicii San Pietro din Roma. Nu e vorba numai de dimensiunile colosale, sau de cupola care aduce cu cea a lui Michelangelo, dar până și baldachinul din fața altarului seamănă cu cel al lui Bernini. În schimb, am admirat mormintele somptuoase din criptă ale lui Nelson și Wellington, comparabile ca măreție cu cel al învinsului lor, Napoleon, din Domul Invalizilor. Despre bisericile din Londra ar merita amintite și elemente de cronică mondenă. Nunta prințului William cu Kate Middleton, din primăvara acestui an, a fost celebrată la Westminster Abbey, spre deosebire de nunta părinților, prințul Charles și prințesa Diana, care a avut loc la St Paul’s Cathedral, în urmă cu treizeci de ani. Să fie vorba de o superstiție? Oricum, merită amintit că dintre cei doi prinți, unul sau chiar amândoi au mari șanse să ajungă regi ai Marii Britanii. Remarcați că n-am spus nimic despre bisericile din Paris. Cel puțin Notre-Dame și Sacré-Cœur ar merita să figureze în top, dar le mai văzusem, iar acesta este un top al impresiilor. În schimb, am văzut pentru prima oară Pantheonul din Paris. Două elemente merită amintite. De cupolă este agățat un pendul, instalat de Foucault, care și astăzi demonstrează mișcarea de rotație a Pământului. Cripta de la subsol este un imens mausoleu, unde se găsesc mormintele marilor oameni de litere și nu numai. Voltaire, Jean-Jacques Rousseau și Diderot stau la locuri de cinste. Pe o “alee” laterală îi vezi grupați în aceeași cămăruță pe Alexandre Dumas, Victor Hugo și Émile Zola. Stau și mă întreb cât de interesante pot fi discuțiile dintre ei. Există și o femeie, una singură, Marie Curie, alături de soțul ei, Pierre Curie. Pe frontispiciul Pantheonului stă scris „Aux grands hommes la patrie reconnaissante”. Mă gândesc că ar fi frumos ca, dacă se construiește Biserica Neamului, sub acoperișul ei să fie aduse, din toate cimitirele, rămășițele pământești ale marilor oameni ai României. Nu e ceva necreștinesc, Alexandre Dumas a fost dus în Pantheon abia în 2002. De ce n-am avea și noi Pantheonul nostru? Apropo’ de marii oameni. Peste tot, itinerariile turistice trec pe la casele unde s-au născut sau au locuit marii oameni care au făcut cinste orașului respectiv. În Bonn am văzut casa lui Beethoven, iar în Frankfurt a lui Goethe. Mă gândesc că, din motive turistice, deci lucrative, am putea pune plăcuțe pe casele Nadiei Comăneci, ale lui Gheorghe Hagi și Ilie Năstase. Că de Creangă, Rebreanu și Sadoveanu nu știu câți străini au auzit. Ultimul bacalaureat ne-a dovedit că nici românii n-au prea auzit de ei. Și mai am o idee pentru înflorirea turismului. Pe un pod oarecare de pe Dâmbovița, să înceapă îndrăgostiții să-și atârne câte un lăcățel, în semn de dragoste eternă. Prima oară am văzut asta la Florența și credeam că e un loc unic. Dar în excursia asta am mai văzut încă două-trei astfel de poduri, pline cu lăcățele. Noi de ce n-am proceda la fel? Ca să termin cu obiectivele turistice, aș aminti un pic și de muzee. Spre deosebire de Luvru, care conține la grămadă picturi, statui antice și relicve arheologice, în Londra există două muzee distincte. National Gallery, foarte bine organizat, conține exclusiv picturi. Am mers prin el pe sărite, ca o lăcustă, eu având în mână cartea care prezenta operele, iar Leni, harta muzeului. Dacă le iei la rând, nu-ți ajung două zile, ori noi n-aveam planificate decât două ore. În British Museum găsești adunate comori arheologice din toate țările lumii. O bună parte din ele au fost furate la propriu, drept care și astăzi Egiptul și Grecia își revendică elemente de patrimoniu inestimabile, cam așa cum tânjim noi după Cloșca cu pui. Rosetta Stone din British Museum, piatra scrisă în trei limbi, care a stat la baza descifrării hieroglifelor egiptene, de către Champollion Ce e meritoriu la englezi este că toate muzeele de stat au intrarea liberă. Ceea ce, printre altele, te scutește de coada de la casa de bilete. Despre arta culinară nu vă pot povesti prea multe. La Paris, în Cartierul Latin, am mâncat ceva special, „galete complete”. Foarte bună, dar am plecat așa cum recomandă doctorul, pe jumătate flămânzi. În Düsseldorf am comandat, utilizând transcrierea fonetică recomandată de ghid, “flancufe”, dar ospătarul a făcut pe nebunul și mi-a întins menu-ul. Am găsit acolo denumirea reală, singura care se potrivea – “flammkuchen”. Când mi-a adus-o, mi-am amintit că e un fel alsacian, foarte bun de altfel, pe care îl mai mâncasem cu cinci ani în urmă, la Strassbourg, recomandat de un fost coleg de facultate. Dar experiența cea mai frustrantă am avut-o într-o terasă din Bruges. Aveam la dispoziție mai puțin de o oră, așa că am încercat să negociez cu ospătarul. Reproduc dialogul în românește, engleza amândurora fiind imposibil de redat. - Putem mânca ceva repede? - Nu. Dacă vreți repede, găsiți un McDonald ceva mai încolo. - OK, din felurile pe care le aveți, pe care îl puteți prepara cel mai repede? - Omleta. Cum s-a dovedit mai căpos decât mine, am cerut lista de bucate și am ales un fel care se termina cu “brugeois”. Am cerut și două beri. - Medii sau mari? - Una medie și una mare. De obicei cea mare era de jumătate de litru. Aici nu, asta era cea medie. Eu am primit o halbă de un litru, pe care m-am încăpățănat să o beau în întregime, deși eram în criză de timp. Cel mai tare am oftat când am cerut nota. 75 euro, foarte mult pentru niște turiști cu bugetul limitat. În schimb, la nivel de bere am putut face toate comparațiile posibile. În Londra am avut noroc, întâmplător tocmai primisem pe internet, cu o lună înainte, descrierea celor două metode principale de fabricat berea. Așa că atunci când, într-un pub, am fost întrebat “Ale or lager?” am putut răspunde mândru “Ale”. În Düsseldorf am băut o foarte bună bere numită “altbier”. După culoare, ușor maronie, cred că era nefiltrată. Dar cea mai bună bere am băut-o în Belgia, la Mechelen. O bere locală, de concentrație 9 grade. Tot belgienii sunt pe locul întâi și la dulciuri. Am cumpărat în Bruxelles niște bomboane de ciocolată delicioase, fabricate pe loc, în fața ta. Dacă mă întrebați cum m-am descurcat cu limba, vă răspund – în prima parte, satisfăcător. E adevărat, engleza mea era mai bine înțeleasă în Belgia și Olanda decât în Anglia, dar nu m-am plâns. Abia în Germania au început problemele. Știați povestea cu românul care a mers la Berlin cu mașina? Și-a parcat-o pe o stradă laterală și, înainte de a pleca să se plimbe pe jos, și-a notat numele străzii, ca să o poată găsi mai ușor “Einweg”. Când a terminat cu plimbarea, a găsit mai multe străzi cu numele ăsta și, interesându-se, a aflat că înseamnă “Sens unic”. Ei bine, ceva similar am pățit eu. În timp ce mergeam cu autocarul pe autostradă, mă uitam pe geam la indicatoarele cu numele orașelor și am găsit unul de care nu auzisem niciodată “Ausfahrt”. “Trebuie să fie un orășel mic”, mi-am zis eu. Mic-mic, dar tot mergeam și găseam indicatoare spre el. “Ia te uită, pe aici toate drumurile duc la Ausfahrt”. A durat ceva până să-mi dau seama că înseamnă “Ieșire”. Recitind, constat că sunt cârcotaș. Din toate țările, cel mai bine m-am orientat în Germania. Am folosit hărți locale în fiecare oraș și pot afirma, fără dubiu, că cele mai bune sunt cele nemțești. Este marcată fiecare străduță, oricât de mică. E adevărat că, pentru a putea citi harta, îți trebuie o lupă. Mai mult, la fiecare colț de stradă, fără excepție, există un indicator cu denumirile străzilor. Numai analfabeții se pot rătăci. În schimb, în Paris te uitai în jur și vedeai numai denumiri de străzi care nu figurau pe hartă. Ginta latină se vede de la o poștă. După atâtea zile de folosit engleza, în Paris am început să am probleme. Pentru că, ce să zic, știam și câteva cuvinte în franceză și aveam pretenția să le folosesc. În câteva rânduri am reușit să-i derutez pe interlocutori. Îmi amintesc o întâmplare. Înainte de a urca în turnul Eiffel, i-am arătat plasatorului biletul și l-am întrebat: - This is pour deuxieme? Două secunde a rămas blocat. Nu pentru că n-ar fi înțeles, dar nu se hotăra cum să-mi răspundă – “Yes” sau ”Oui”. Trăgând linie, pot răspunde la câteva întrebări ipotetice. Dintre toate croazierele –pe Tamisa, pe Sena și pe canalele Amsterdamului- cel mai mult mi-a plăcut cea de pe Rin. Pe dealurile de pe malul Rinului poți vedea câte un mic castel Dacă ar fi să mă stabilesc într-un oraș, între Londra cu toleranța lui, Paris cu minunata lui arhitectură, patriarhalul Bruges și Bruxelles cu berea și cu ciocolata lui delicioasă, aș alege Düsseldorf. Mi-au rămas la suflet plimbarea pe faleza de pe malul Rinului, locuitorii care ies la promenadă sâmbătă seara, îmbrăcați în hainele cele bune, fanfara în jurul căreia se adună localnicii cu câte o halbă în mână, o agitație exact atât de liniștită cât să-ți placă fără să te streseze. Iar acum, când s-a terminat, am o mare problemă: oare, dacă voi putea pleca și anul viitor, către ce meleaguri să mă îndrept? Până atunci, ne luăm ramas bun cu o fotografie făcută în Piața cu flori din Amsterdam. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate