o liniște ca asta ar fi putut
să facă ordine în noi
ar fi indignat
până și îngerul ăla pus de 6
pe aici așa se
obișnuiește
da, nepoftitule,
ai grijă mare, la plecat se ia cu sine
cerul

praful ăsta
sibilic se împiedică de orice pretext spre a-mi
trata mie palmele și nu
mai am răbdare, nepoftitule, să închid
să-mi tot închid ochii, că-mi descărnezi
văz, că-mi înfigi sub unghii lacrimile
tale de sticlă

nu mă plâng, în ultima vreme am fost lăsată
în pace, nici dumnezeu
nu-mi mai cere
să fremăt rugăciuni, nici trestiile alea nu-mi
mai arată cum se face îndoirea sau păsările nu
nu-și mai atârnă zborul de pleoapele mele
coborâte. tresărirea mea nu mai tulbură
sângele

nu mai seamănă cu nimeni
singurătatea
ceasul ăla de perete apucă
a picoti cu numele tău în piept. trezitul se face
dintotdeauna prelung, ca ciocănitul unui cui în lemn
iar eu nu mă mai încumet să-mi tultur glasul, nepoftitule, la orișice
plecare.