masa la care m-am așezat era tristă
toate serile umede i-au căzut în picioare
cariindu-i puținele vise

barca a putrezit așteptând evadarea
funia s-a scufundat încet încet
tot mai departe de lumea dezlănțuită

fluviul se uită lung la mine
nu-nțelege zborul arcuit al migrenei
ce se afundă printre suflete de gheață

masa la care m-am așezat tace
ciugulește alături de mine din carnea peștelui
mult prea mare pentru semnele scrijelite în os

corul celor răpuși de chemarea sângelui
își leagănă tăcerea printre faldurile-nserării
ascunde Luna în cerc de jar mocnit

un ultim val se târâie sub masă
prelinge fărâmele de tăcere și cu un suspin
se trage pe-o parte cuibărindu-se-n stuf