din lumea de unde vin azi, vă spun și vouă: sunt un pion în carouri negru cu alb. ieri, când am deschis poarta, când am crezut că văd un tunel prin care zburau fluturi care încotro, am știut că nu erau fluturi de fapt, ci păsări migratoare. apoi, ca dintr-un salt de braț, mi s-au luminat ochii și vulturii veneau spre mine să mi-i ceară. de ce tot mai sus, tot mai sus, de ce, mamă? de ce tocmai azi, vrei tu, să-mi iei văzduhul ăsta ca un paradis smuls din jnepeni? să intre vulturii am strigat atunci! în genunchi mi-am căutat echilibrul, din genunchi am înțeles că pot merge ca un soldat rănit. privește-ți ranița! ești în război, nu la circ. dincolo, ai pistolul în bandulieră. restul e simplu. se decupează om cu om, frunză cu frunză, umbră cu umbră. știi, mi-e așa un dor de tedi... la noapte am auzit că vom fi zidiți. mai bine taci. eu îmi doream să fiu statuie. mama și tedi prieteni dar nu a fost așa. am început eu să alerg pe un câmp minat și n-am reușit să mor. i-am spus asta și lui tedi. când m-am învelit cu vulturi, le-am simțit aerul rece de munte, pe umeri. tedi a devenit moale, pufos, așa cum îl știam eu în copilărie, și nu s-a plâns de frig. lângă pernă, un cowboy din seria soldaților cu arme, îmi ducea ranița și cânta: aux armes citoyens,/formez vos bataillons/marchons! marchons!/qu'un sang impur/abreuve nos sillons…