Am încercat să adaug viață la ani dar am greșit. În duelul cu imaginația câștigă realitatea. Mă întorceam cu gândul în trecut să înțeleg aceste propoziții scurte și parcă fără nicio noimă. Continui să scriu orice, oriunde oricum. Nu am să uit niciodată cuvintele Marianei Marin. Am deschis inima în fața mea prin poveștile ei. Așa am început să scriu. Chiar și o prostie poate să fie cu valoarea ei, dacă o spui frumos. A doua zi am așternut gândurile așa cum veneau.

M-am născut în timpul fără nume. Sună prostesc. Nu există timp fără nume. Toți ne naștem, e firesc. Ne dăm seama, probabil triști, că ne naștem săraci și plânși. Dar nu suntem unici și nici ultimii.

Pe cine păzește rațiunea? De fapt rațiunea nu păzește. Noi păzim totul ca niște lupi flămânzi. Sfâșiem aproapele de dragul primului loc. Nu e o noutate, deci, să trecem mai departe. În vremea aceasta vocile-s prea multe, buzele au rol de otrăvire, pământul rămâne ridat. Gloria rămâne pe pernă și noaptea un surogat.
Frica tremură cu noroaiele scurse din miezul zilei în miezul nostru. Fermecător pare acest pământ din care ne tragem!

Cu viață rescrisă, cu mâna ucisă, lovește iubirea cu sete în vise? De moarte, de rost, fără noimă cerșește frumosul mascat în lume pășește, dansează, privește la el și la tine, nebunia apucă de mână, integru.
Măscărici în băltoace umane.
Un adevăr lovește în omul deghizat. Laudă lumea. Ce jalnic păcat!
Un univers pierdut se plânge-n mâna stângă. Trece Dumnezeu în fugă peste sângele nostru. Uităm să recâștigăm culorile. Le-am pierdut? Le-am avut? De unde vin aceste șuierătoare căi?
Începem basm după basm, căutăm minuni și fericiri dar uităm ce suntem ca apoi să ne pierdem în întrebări plictisitoare ca; de ce eu? de ce acum? de ce eu?

Suntem atât de simpli încât sublimul îl facem exil. Adâncă împăcare ce trecător ne sufli, auzi cum cade ruga? Suspinul îl auzi?
Sunt chiar la picioarele tale, la pământ, mă acopăr, mă duc spre ce-a dus pământul până acum. Nu e un capăt, nici infinit, e o durere tăcută.
Cine se lasă în voia sorții?
Tristețea are gustul lacrimilor. Zâmbiți. Ocoliți cerul. Fugiți spre unde privesc ochii. Viața-i frumoasă, la naiba! Unde?
În colțul străzii bate vântul. Îmi iese un om în față. Tresar.
Frunzele se răsucesc a grabă. Pasul tău vorbește. Merg să uit. Înțelegi? Îți explic altfel: rătăcesc egoismul. Mă păzește imperiul, irealul, demitizarea, joaca... Ce spun? O, fie din noapte un miez de vis. Fie un foșnet, am să rămân.
Aceeași zdreanță de noapte se plimbă prin fața zidului. În fiecare noapte vine clipa aceasta. Bântuie. Mă trage de păr, îmi spune printre dinți, șuierat și nervos:
de ce te plângi târfă? Ai curaj să privești moartea în față? Victimă proastă. Să taci! Auzi? Să taci!
Apoi mai vine o șoaptă și-mi țipă: grijania, grijania, grijaniaaa...
Aș vrea să fiu lup să nu pot plânge. Să răscolesc doar frunze, un lup să fiu, un lup.