Mâine poimâine de anul trecut m-am dus cu treburi prin cea Capitală... Am acceptat drumul deoarece știam că ești pe acolo pe undeva... Scosesem un volum de versuri și voiam să-mi pui notă... Of, domnule învățător, ce notă mi-ai pus... Mâine poimâne anul trecut băteam Cismigiul cu pașii... Și uite, îmi arde soarele ochii de drum pustiu, de toamnă păgână... cui să-i mai cer un cuvânt, o clipă de adevăr, un zâmbet, cui? Mă simt de parcă ai strâns orizontul într-un pergament pe care l-ai fi închis în cetatea Vaticanului... Dumnezeule, ce aiurea e durerea acestui abandon fără leac... Mă tot uit pe cer, în valuri, prin oameni... și mă simt străină chiar și de umbra mea... Am mai scris niște versuri forțate, trase de guler... Și uite, nemurirea nu-mi iese la socoteală... toți pigmeii se dau bolovănos de-a dura stâlcind cuvinte, îmbrobodind fraze fără conținut și mi-e dor de Acasă, de cântecul lui Tudor Gheorghe "Acolo este țara mea"... și caut acest acolo și parcă acesta ar fi o himeră... și nici lacrimi nu mai am... și "nici neamul meu cel românesc" parcă nu mai e pe nicăieri... Dumnezeule, parcă aș fi intrat în poezia lui Jebeleanu "Ce ceață deasă, vai ce ceață deasă / nu mai cunoaștem drumul către casă"... Și uite, nici Pădurea nu mai e pădure și fără glas sunt rug prin niște vremi păgâne...