se zice că vorba zboară niarne
iar scrisul rămâne de aceea cred că tăcerea
respiră-n afară prin sunete indescifrabile
cunoscute numai de întrebările aplecate
pe necunoscut zborul vorbei niarne plutește
ca un duh printr-un cântec de lebădă rănită
uiți de el atunci când aripile-i sângerânde
se desfac într-o ultimă îmbrățișare orice ai face
vorba nu sfârșește-n adânc pierdută printre
brazdele trecutului doar dormitează
din când în când ochii-i rămași deschiși își izbesc
privirile de-o umbră cu glasul răgușit care înșiră
înțelesurile ca pe niște roade perimate ce cad
dintr-un pom bătrân sigur că între vorbă și faptă
se-nalță o taină uneori nici nu-i mai căutăm tâlcul
și nici vindecarea rămânând închisă de porțile
pământului cu scrisul însă niarne e altceva
veșnicia lui arde în străfundul ochilor mâncăm din ea
literă cu literă murind sau înviind de fiecare dată
cu buzele lipite de ele e ca stropul acela de lumină
creat de dumnezeu să-ți spintece nemărginirea
din care rupi ce atingi păstrându-le mai departe
viața în tine scrisul rămâne niarne în vederea
care-ți străbate sufletul citindu-i slovele așa cum
întâmplările citesc în pagina destinului
o seamă de cuvinte pecetluind sensul clipei
da și eu scriu niarne scriu atâtea cuvinte încât
împreunându-le întind pe verticală o stalactită
din care-mi picură non stop stropii gândirii
împietrind în mine chiar și poemul acesta


24 octombrie 2011