"Echilibrul" nostru este echilibrul unei lumânări retezate: rămâne verticală doar din perfecțiunea tăieturii...

Întrebați-l pe Zorro!



Uneori femeile mă privesc în ochi ca și cum și-ar privi în ochi propria moarte. Este în același timp trist și foarte instructiv...

Mă mușcă o femeie. Privesc la ea ca printr-o fereastră...

"Oh, de-aș putea avea fraze care sunt necunoscute, cuvinte singulare, dintr-o limbă moartă, care nu au mai fost folosite și care nu sunt deja aservite prin repetare și nu cuvinte repetate, care și-au pierdut prospețimea și au fost vorbite de oamenii de demult..."

Aceste cuvinte sunt spuse cu 2000 de ani înaintea lui Christos de către KHAKHEPERRESENB, scrib al faraonului KHAKHEPPERE SENUSRET al II-lea, al patrulea faraon din dinastia a XII-a - citat într-un eseu al scriitorului american John Barth, apărut în anii '70, menționat de Sever Voinescu în articolul "De ce țin cu cititorii", în Dilema Veche, București, 25-31 august 2011 (după Christos).

O nevastă este o femeie cu lumina stinsă, cu ochii stinși, cu buzele și nările și mâinile și picioarele stinse...

Adulții sunt copii cu lumina stinsă... Însă nu la toți instalația "electrică" e compromisă definitiv!

Îmi este absolut imposibil să înțeleg cum poate o mamă, după ce a născut, după ce a smuls un suflet din cer pentru a-l trânti pe pământ, să mai privească stelele. Reveria criminalului revenit la locul faptei?

Singurătate sau Femeie? În fond, există vreo diferență?

Proasta reputație pe care Masturbarea și-a dobândit-o la nivelul Opiniei Publice se datorează și faptului că, spre deosebire de Acuplare, solicită într-o mult mai mare măsură imaginația... Iar a pretinde Opiniei Publice să facă un efort de imaginație e deja o obrăznicie (vezi opțiunea electoratului român la 20 mai 1990 - faptul de a înlocui un comunist cu un monarhist s-a dovedit a fi dincolo de imaginația publicului. În schimb a înlocui un comunist cu un comunist mai mic... Gustul pentru micime)

Încerc să devin leneș, dar lenea nu îmi tihnește. Nu de lene am nevoie ci de bucuria de a lenevi. Nu reușesc însă să ating această bucurie, din cauza sângelui de sclav care îmi curge prin vene.

"Era o femeie ciudată, ale cărei rochii arătau întotdeauna ca și cum ar fi fost desenate la furie și îmbrăcate pe furtună" (Oscar Wilde - Portretul lui Dorian Gray)

Mai târziu, despre aceeași doamnă: "... arăta ca o pasăre a Paradisului lăsată o noapte întreagă în bătaia ploii"

"Dragă băiete, nici o femeie nu e un geniu. Femeile sunt decorative. Niciodată nu au nimic de spus dar o spun încântător. Femeile reprezintă triumful materiei asupra inteligenței, la fel cum bărbații reprezintă triumful inteligenței asupra moralei" (idem)

(de ce nu al prostiei asupra moralei?)

"Femeile se poartă cu noi exact cum se poartă omenirea cu zeii ei: ne venerează dar veșnic ne bat la cap cerându-ne să facem câte ceva în folosul lor" (ibidem)

Paradoxul femeii este că deși nu poate trăi fără Poezie (nu poate fi femeie fără Poezie) are tendința (instinctivă și adânc inconștientă) de a privi la poet (atunci când îl întâlnește) ca printr-o bucată de hârtie igienică udă...

Paradoxul poetului este că, deși nu poate fi luat în serios ca bărbat de către femeie (care, desigur, nu poate trăi, nu poate fi femeie fără Poezie) are tendința (cât se poate de conștientă) de a o privi pe femeie așa cum ea însăși nu se poate niciodată privi pe sine: ca pe un înger...

Ochiul de femeie nu focalizează poetul. El trece dincolo de acesta și se oprește mult mai departe, și anume: în inima Poeziei. Căci, o spune tocmai poetul: "Nu există poeți ci NUMAI Poezie".

"Femeile ne trezesc dorința de a crea capodopere și întotdeauna ne împiedică să le ducem la bun sfârșit" (Oscar Wilde)

(probabil modul lor de a se răzbuna pe noi pentru privilegiul de a fi scutiți (prin naștere) de scurgerile menstruale. În fond e și ăsta un mod de a face dreptate)

Presupunem prea ușor că sângerarea periodică a femeii este un fapt acceptat, asumat de ea (ca ființă socială). Totuși, nu e un lucru cu care te poți "obișnui" în adevăratul sens al cuvântului. Nu poți scăpa de anumite consecințe psihice (etc) locuind mereu într-o casă în care periodic țeava din tavan începe să se scurgă pe covor, știind prea bine că toți instalatorii din lume pe care i-ai chema nu-ți pot fi de nici un folos...

"Și ce-aș putea mai mult s-aștept de la un înger
decât de-a sa privire eu sufletul să-mi sânger"


Și totuși există acel

"... cântec de iarbă cosită, de taciturne mări
În care inima de-atunci își revărsa
meandrele pierdutelor candori..."

cum ține să ne reamintească neobositul, neobișnuitul Nicetas

(grețos, nu? Este, dragă mamă, gustul vieții pe care mi-ai dăruit-o)

În fond nu sunt decât disprețul sempitern al unei mame obtuze... și bune

Toate criteriile după care femelele își aleg masculii sunt irelevante. De aceea nu mă străduiesc să îndeplinesc nici măcar unul singur. Tribunalul din creierul și inima femeii este corupt (Kafka) Tribunalul din creierul și din inima femeii este guvernat de Spaimă. El însuși este Spaima!

Voi pune în carte toată sinceritatea cu care n-am avut ce face în această viață, cu care v-ați șters uneori de pe buze zâmbetele. Alteori anusurile...

Dobândise o cultură fantastică, uluitoare - dar necuantificabilă: refuza întrebările, chiulea de la examene, nu se antrena în discuții (din instinct): devenise coșmarul atotcunoscătorilor: împrumutase ceva din claritatea acelei picături de mercur a cunoașterii, picătura aceea alunecoasă, care îl face de râs pe cel care-și spune "știu". (Acolo va fi plângerea și scrâșnetul dinților...)

Mânca rar. Cu două felii de pâine adesea își pansa foamea...

Nu există pentru scriitor o cale mai sigură de a pierde contactul cu (ceea ce vechii egipteni numeau) "inima ascunsă" a cititorului decât abordarea coerentă, sistematică, cu metodă a unui subiect sau altul. Înclin să cred că "rigoarea profesională" (care este religia - oficială - a părinților, profesorilor, academicienilor, oamenilor de știință, a marilor "respectabili" ai civilizației) nu are ca scop final decât ștergerea, atrofierea, eliminarea definitivă a inimii ascunse a omului... Se înverșunează de milenii împotriva ei și nu reușesc să o nimicească...

La radio un concert susținut de "ORCHESTRA DE CAMERÃ A EUROPEI"....

"Timpul stă în odihnire
inima-ncetează, da.
Trei picioare, șapte brațe
are somnolența mea" (Nicetas)

Marile plăceri ale copilăriei - rosul unghiilor de la picioare bunăoară - nu sunt pierdute. Ele pot fi recuperate prin exerciții repetate, tenace, consecvente....

Una din cauzele profunde ale tuturor bolilor civilizației moderne o reprezintă ideea sclerotică potrivit căreia copilul și adolescentul sunt oameni incompleți (neisprăviți?), în timpul ce adultul, cu burtă, spaime și obsesii ar fi isprăvitul, desăvârșitul, absolut abilitat de a dicta și impune regulile vieții... Este exact principiul sclerotic după care Antichitatea este considerată o lume incompletă, incipientă, în timp ce lumea modernă ar fi un apogeu al evoluției...

Se omite, se eludează se desconsideră - prin inerție și hipnoză colectivă - că singurul obstacol în calea reinstaurării Paradisului (așa cum o spune cât se poate de limpede Cioran) este SETEA DE RAZBUNARE a adultului, sete care de fapt este adevăratul stăpân al existenței sale moderne:

- răzbunare față de Dumnezeu - pentru pierderea Paradisului, adică a Copilăriei și a Dragostei
- față de (propriul) copil - pentru pierderea copilăriei
- față de soț/soție - pentru pierderea capacității de a iubi
- față de Natură - pentru frigul și spaima îndurate în caverne
față de orice și oricine - în afara propriului Sine (de care nu vrea să știe, îl înspăimântă)

Nu sunt un fan al vieții. Și cred că cei care își fac un titlu de glorie din a iubi Viața ("Iubesc viața!") nu suferă decât de o prea prost ascunsă spaimă ...

La interview, a fost întrebat:
- Iubiți viața?
- Hm! a răspuns el
- Hm, da!, au zis ei. Bine atunci, vă căutăm noi...

"Funcția esențială a societății ar trebui să fie EXTERMINAREA VORBÃREÞILOR" (Cioran)

31 august 2011 National Geographic transmite un documentar despre prietenia dintre un pui de hipopotam si o broască țestoasă mumită Mzee. Cercetătorul povestește că inițiatorul prieteniei a fost micul rinocer (își pierduse turma), o urmărea pretutindeni, se culca lângă ea, mâncau doar împreună etc. "La un moment dat Mzee a scos capul din carapace" - deci acceptă prietenia. Mzee îl ghidează pe rinocer împingându-l cu capul de la spate pe un drum îngust. Într-o altă scenă Mzee scoate gâtul la maximum din carapace iar puiul o spală cu limba pe gât. Se joacă ciupindu-se reciproc de picioare.

Un "drum în viață", bine definit, bine conturat, coerent, etc. Cum poți avea un "drum în viață", unul singur, fără o pereche de ochelari de cal?

Gândim, suntem educați să gândim, doar în interiorul anumitor limite. Altfel, desigur, "drumul" nu ar fi posibil.

Gândești prea mult? Riști să rămâi "pe drumuri".

Când îi strigă copilului său "Trezește-te la realitate", este evident că adultul se referă la realitatea lui, a adultului: "Trezește-te în realitatea mea odată!". Această evidență este nu doar dovada că în afara realității adultului există și alte realități, ci și a îngustimii, micimii acestei realități în comparație cu imensitățile în care copilul este mereu binevenit.

(Despre minuscula umanitate a adultului în raport cu copilul)

Vei înțelege atunci adultule, cititorule, tu, semenul meu, frate, că apelurile deznădăjduite ale tuturor proorocilor din istorie (pe care le invoc aici: TREZIÞI-VÃ!) se bazează pe spiritul exact contrar celui care te-nghiontește să-i strigi copilului tău "Trezește-te la realitate". Nu la "realitate" vrea Dumnezeu să ne trezim, ci la cu totul altceva... Puțină atenție!

Vox Populi nu prea e Vox Dei. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, iar căile Mele nu sunt căile voastre (zice Domnul)

De ce s-ar deranja un copil să se trezească la realitatea unui adult?

Și ce sens are lupta cu viața când ce te interesează de fapt e doar eternitatea?

Viața nu este o eternitate în miniatură. Viața nu face parte din eternitate. Eternitate nu înseamnă timp.

Binecuvântata gură de aer proaspăt, curat, deschiderea spațiilor, invazia de lumină care urmează convulsiilor Divorțului - toate astea sunt de aceeași natură cu cele care însoțesc Primul Sărut.

Lehamite la cub

"Și se rotiră vremi
și luni trecură
și zile lungi veniră iar" (Odiseea)

Să nu uităm că cei pe care îi acuzăm că fug de ei înșiși ("E laș, fuge de sine însuși" reflectăm uneori despre X sau Y) fug și de veninul pe care l-au înghițit. Inclusiv de la noi...

"Tristețea în care trăiesc este o tristețe în care am intrat de unul singur, neobligat de Nimeni. Este o tristețe pe care vreau să o duc la capăt cu DEMNITATE" (Johnny Răducanu, cu puțin timp înaintea morții)

Există falși îndrăgostiți, jalnice apariții, care prezintă anturajului cu mândrie "iubirea" lor, încercând să pună în prim plan acea "căldură" conjugală, care nu este decât moleșitoarea, îmbietoarea căldură a căcatului proaspăt eliminat...

"Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă
Cu umbrele durerii viața să-ți măsori.
Cât au crescut de-nalte! aproape pân' la frunte
Încetineala vremii, vicleană, te-a mințit.

(Tu ai crezut că timpul e-n fața ta o punte
Când el era chiar valul, ce-n urmă te-a-nghițit".

(Sonetul CLXIX, Vasile Voiculescu)

Fragmente din scrisorile Simonei Weil către părintele Perrin, din volumul "Autobiografie spirituală":

"Dacă în timpul recitării atenția mi se rătăcește sau dormitează, fie și o frântură de timp, reîncep până când ajung să obțin pentru întreg o atenție absolut pură"

Când enumeră acele "lucruri pe care Dumnezeu le iubește", dar care rămân definitiv în afara creștinismului, începe enumerarea cu "TOATÃ URIAȘA ÎNTINDERE A SECOLELOR TRECUTE, CU EXCEPÞIA ULTIMELOR DOUÃZECI".

"Am rămas totdeauna în acest punct anume: pe pragul Bisericii, fără să mă mișc, imobilă, EN HYPOMENÊ (un cuvânt cu mult mai frumos decât PATIENTIA)"

"Dacă există în mine tristețe, ea vine mai întâi din tristețea neîncetată pe care soarta a întipărit-o pentru totdeauna în sensibilitatea mea, tristețe căreia bucuriile cele mai mari, cele mai pure, i se pot doar adăuga și asta numai cu prețul unui efort de atenție".

"Prietenia nu e cu adevărat pură decât dacă este înconjurată din toate părțile de un înveliș compact de indiferență care să mențină distanța" (26 mai 1942, de la Casablanca)

"Încă din origini, ni se spune (?) umanitatea și-a întors privirea de la Dumnezeu și a mers în direcția proastă pe cât de departe a putut merge. CÃCI PE ATUNCI MAI PUTEA ÎNCÃ MERGE!"

Dacă public nu înseamnă ca mă interesează "publicul". Public pentru că altfel nu pot ajunge la necunoscuții care mă strigă.

"- Bănuiesc că ai să te întorci curând, nu?
- Nu, o să lipsesc din Anglia vreme de 6 luni. Am de gând să închiriez un atelier la Paris și să stau închis în el până când termin un mare tablou pe care îl am în minte" (Portretul lui Dorian Gray...)