Într-un orășel mai mic, odată,
Se născu o preafrumoasă fată.
Un chip de înger i s-a dăruit,
Dar în viață... ea mult a suferit!

Ca bebeluș, în spital lăsată,
De la mamă ea fiind luată,
A fost dusă apoi printre străini,
Cu inimă de câine și haini.

Cea datoare ca s-o îngrijească,
A reușit... ca s-o opărească.
Cinci zile nu a dus-o la spital
Și chinuind-o, ca pe un animal.

Doar două zile, dacă o mai ținea,
Doar la doi ani și două luni... murea.
În timp i-a instalat anemia,
Mințea, neștiind ce-i omenia.

Zile patruzecișidouă a stat
Doar pe burtică, suferind în pat.
Þi se înmuia inima mereu,
Văzând-o plângând, suferind din greu.

La câteva zile nu a mâncat.
Cum stătea la spital, în acel pat,
Printr-o minune... ea a acceptat,
Să-i dau mâncare, de s-a săturat.

Căci din primele zile de viață,
M-a surprins privirea ei isteață,
Vreau o viață mai bună să-i creez,
Prin Bunul Dumnezeu, s-o înfiez!